Blog


view:  full / summary

CONCURS R.O.C.A.D.A.!

Posted by Ghe Neguzzu on December 16, 2013 at 10:35 AM Comments comments (17)

R.O.C.A.D.A. vă invită la concurs! Premiul constă într-un voucher în valoare de 40 de lei, oferit de Libris.ro, cu care îți poți achiziționa cărți online, de la librăria online cu cel mai mare depozit de carte din țară. Libris.ro colaborează cu peste 2000 de edituri și oferă cititorilor peste 150000 de titluri de cărți, asigurând transport gratuit pentru orice comandă. 


Ce trebuie să faci?

Deschide ultimul număr al revistei (6/noiembrie 2013, disponibilă pe pagina Acasa) la articolul Corectitudinea politica si cartile pentru copii și răspunde corect la întrebarea:

Care sunt cele două publicații care au criticat dur decizia editurii Thienemann Verlag de a înlătura termenii incorecți politic din volumul Mica Vrăjitoare?

Răspunsul va fi dat într-un comentariu la această postare.


Condiții de participare:

- adresa de mail sa fie validă (nu va fi vizibilă decât administratorului).

- lăsați un singur comentariu (de pe aceeași adresă de e-mail, de pe același IP).

- răspunsul trebuie să fie corect și complet.

- câștigătorul va fi desemnat dintre participanții care răspund corect și respectă condițiile, prin tragere la sorți efectuată prin intermediul Random.org.

Concursul se desfășoară până duminică, 15 decembrie, inclusiv. Câștigătorul va fi anunțat pe această pagină și va fi contactat pe adresa de e-mail.

Succes!

16 decembrie 2013: Astăzi a avut loc tragerea la sorți, prin intermediul Random.org. Am înscris comentariile în ordine cronologică, din care site-ul a generat o listă. Câștigător este concurentul aflat pe prima poziție în listă (vezi screenshoturile de mai jos).  






R.O.C.A.D.A. va recomanda...

Posted by Ghe Neguzzu on November 26, 2013 at 10:40 AM Comments comments (0)

    Ioan Fărmuș – Privind înapoi, cititorul. Ipostaze ale lectorului în proza românească
    Ioan Fărmuș ne propune o călătorie prin operele lui Ion Budai-Deleanu, Al. Odobescu,    I.L. Caragiale, Camil Petrescu, Mircea Horia Simionescu și Mircea Cărtărescu prin intermediul cititorului. Așadar, receptarea se mută din fundalul criticii în prim-plan, rezultatul fiind o lucrare originală, plină de substanță. Datorită elaborării conceptuale și a acuității interpretative, lucrarea de față se impune ca un punct de reper în critica românească.
    Ed. Cartea Românească, Colecția Critică și istorie literară, 2013 296 pp., (G.M.N.)

   
    Barbey d’Aurevilly - Dandysmul   
    Dandyul era, în secolul al XIX-lea, un individ îmbrăcat excentric și cu o atitudine pe măsură. După doar o jumătate de secol, dandysmul devine un fenomen social, un mod     de a fi pentru persoane din înalta clasă, dar și un mod de a crea. Cele două eseuri din acest volum surpind esența dandysmului, dar și drumul său în istorie și în artă. În addenda, regăsim fragmente din autori străini și români care surprind figurile unor dandy reali, precum Baudelaire ori Mateiu Caragiale, sau ficționali, precum Dorian Gray.   
    Ed. Polirom, colecția Eseuri și confesiuni, 2013, 224 pp. (G.M.N.)

          
    Lobsang Rampa – Cunoaşterea de sine   
    În paginile acestui volum descoperim, în primul rând, o lectură plăcută, atât prin lejeritatea limbajului utilizat, cât şi prin muzicalitatea acestuia .
    Cunoaşterea de sine se face realizată doar în momentul în care ajungem să atingem punctul de zenit al reinventării personale.
    Ed. Herald, Colecția Scrieri inițiatice, 2013, 240 pp. (D.A.M.)

   

    Hande Altayli – Suferința
    Suferinţa se manifestă în diverse moduri de ordin intern sau extern, declanşatoare fiind, mai mult decât influenţele exterioare propriu zise, subjugarea. Recapitulând viaţa, de la candoarea juvenilă până la plenitudinea maturităţii, Hande Altayli se opreşte însă, între extreme, acestea constituind însăşi suferinţa de a conştientiza că ai conştiinţă. Suferinţa prin maturizare implică varii reacţii declanşatoare în sfera comportamentală a individului.
    Editura Univers, 2009, 208 pp. (D.A.M.)


Poezii R.O.C.A.D.A. nr. 6/ noiembrie 2013

Posted by Ghe Neguzzu on November 23, 2013 at 5:45 PM Comments comments (0)

Aroma nouă de cafea


Aroma nouă de cafea,
în dimineaţa asta,
mi-a purtat chihlimbarul visului
spre soare, azur şi mare.
Prin cântec,
contopindu-se cu cerul,
chemări adânci ne picură,
în suflet, uitate doruri,
- şoapte reînviate
de respiraţia suavă a valurilor.

O bucurie fără seamăn mă învăluie -
un tainic parfum purtat de val dinspre mare.
E cântecul tău de dragoste.

Unde, oare, să fii?
            (Irina Lucia Mihalca)




Proces


Un om a fost denunţat de vecinii săi
l-au văzut!
noaptea săpa morminte
îşi îngropa cărţile citite în grădină

a venit poliţia, a fost arestat
la proces n-a regretat
nici n-a semnat
când i s-a dat cuvântul
(înainte de citirea sentinţei)

a declarat că singura legătură
între cărţile ucise după lectură
şi realitate
este semnul de carte.           
            (Adrian Grauenfels)

Combustie spontană

Combustie spontană
Când atingem cerul cu degetul cad scântei
ca un scurt intersenzorial –
o combustie spontană se naşte când întingi degetul
acolo-n centrul universului,
e ca o transpunere în opera lui Michelangelo.
Rotoare se-ngână automat, setate-n cămaşa lui Atlas
cercuite-n coroana stejarului înfipt
ca un fir în gămălie.
Peştilor cenuşii le cresc aripi, uscaţi de la soare –
se-ndeamnă-ntr-o evaporare –
bancuri însăilate ca mărgelele pătează viziunea stărilor
într-o ploaie de vară.
            (Valentin Tufan)


Fructat

Te-am pus la păstrare
căci afară e frig -
odihneşti în coşul
de fructe de pe masă.
Împletită în paie gălbui,
trăieşti în lanuri, sub soare -
eternă spiralată…
Ai răsărit primăvara
din măr,
iar inima-ţi bate departe-n
oul alungit
rămas de la Paşte.
Azi, ai învăţat să mergi
pe picioare de măr bătrân -
Ai omorât roata
şi-ai prefăcut-o-n trunchi.
Privirea-ţi e crăpată-n
doi irişi metalici
răsăriţi din oul de Paşte.
Pe oasele tale fructate
cresc ligamente de banan
şi carne fină de portocal.
Ai miros de deja-vu
îmi răsari,coş de fructe
de Crăciun…
            (Valentin Tufan)

O aglomerare de pixeli care te face sa gandesti

Posted by Ghe Neguzzu on November 23, 2013 at 5:40 PM Comments comments (2)

Am scris în numărul trecut despre jocurile celor de la Molleindustria.org, impresionat de originalitatea și profunzimea lor. Every day the same dream este cel mai bun joc al lor și a fost realizat în mare parte de Paolo Pedercini, liderul echipei din jurul site-ului. Deși simplă ca grafică și gameplay, creația sa depășește limitele obișnuite ale jocului video, prin multitudinea semnificațiilor și a întrebărilor pe care le generează.

Povestea

Controlezi un personaj masculin, cu trăsături vagi, care lucrează pentru o corporație, într-un birou de tip cubic. Fiecare zi se desfășoară la fel: te trezești și oprești alarma, te îmbraci, schimbi două vorbe cu soția, te urci în mașină și înfrunți traficul aglomerat, ajungi la serviciu, unde șeful te ceartă că ai întârziat, apoi te duci la biroul tău, identic cu al celorlați angajați, care seamănă leit cu tine. În liftul cu care cobori din clădirea în care locuiești întâlnești zilnic o bătrână, care îți spune că ai cinci lucruri de făcut ca să devii un om nou. Descoperi apoi că dacă mergi în direcția opusă parcării de lângă locuință, te întâlnești cu un vagabond care îți spune să-l urmezi dacă vrei să găsești un loc liniștit. El te duce la cimitir. Te dai jos din mașină și mângâi o vacă. Înainte de intrarea de la locul de muncă, vei prinde o frunză care cade și o vei privi. Te duci la serviciu dezbrăcat și ești concediat. Apoi te urci pe clădire și te arunci. Acestea sunt cele cinci lucruri de care îți vorbea bătrâna. Dar jocul nu se termină aici. O nouă zi începe, faci aceleași acțiuni, dar ceva este schimbat. Toate celelalte personaje au dispărut. Ajungi la birou, te urci pe clădire și acolo te vezi (sau vezi un ultim angajat) care se aruncă. Și jocul te trimite la genericul de început. 


Semnificații

Alienarea este tema principală a jocului. Personajul este omul modern, care își pierde individualitatea în fața rutinei zilnice, în care munca deține rolul principal. Singurele cuvinte pe care i le adresează soția sunt: „Grăbește-te, o să întârzii!” Traficul este blocat de oameni care se duc și ei la serviciu. Lucrul într-un birou de tip „cutie”, alături de alți oameni care lucrează în birouri de același tip, care fac aceeași activitate, este reprezentativ în acest sens, făcând referire, totodată, la înstrăinarea dintre oameni, respectiv dintre om și munca sa. Într-un astfel de univers alb-negru (la propriu), în care individul se transformă într-un automat, convențiile sociale înlocuiesc voința proprie și sunt urmate până la absurd. Personajul este concediat nu pentru că a venit dezbrăcat la serviciu, ci pentru că nu poartă cravată. Viața însăși este o convenție: personajul are o soție, un serviciu la care merge zilnic, o mașină. Societatea îți spune că fără acestea existența ta nu este împlinită, tu urmezi convenția fără să-ți pui întrebări, iar urmarea este alienarea sau, în cel mai bun caz (dar nu în cazul de față), acea fericire paradoxală despre care Gilles Lipovetski a scris o minunată carte. Cele cinci lucruri care ar trebui să îl transforme într-un om nou pe omul nostru reprezintă încercări de evadare, dar și de căutare a unui sens. Finalul ne demonstrează, însă, că nu există scăpare nici în frumusețea naturii, nici în acceptarea trecerii timpului și a morții, nici în încălcarea regulilor, nici măcar în televizor (singurul obiect colorat din joc). Interesant este că poți face cele cinci acțiuni în orice ordine, astfel că poți „sinucide” personajul de la început, pentru că va începe o nouă zi. Însă finalul (dispariția celorlalte personaje, cu excepția omului identic cu tine pe care îl vezi că se aruncă de pe clădire) nu se declanșează până când nu le faci pe toate. La prima vedere pare o greșeală, dar este vorba, de fapt, de lipsa de sens a existenței și, implicit, a evenimentelor care o compun, astfel încât ordinea acestora nici nu contează. Finalul este deschis interpretărilor. Omul care se aruncă de pe clădire, identic cu eroul nostru, poate fi o reflecție a acestuia care arată că, după moarte, nu mai există nimic. Ultima zi din joc este doar o reducere la absurd, cu scopul de a demonstra că, odată cu dispariția individului, dispar și timpul, și oamenii, depozitarii acestuia, lumea dovedindu-se doar o reprezentare. Noul om de care vorbea bătrâna (prin exprimare, ea pare un exponent al mijloacelor de informare în masă, care ne propun, ambalate în cifre, tot felul de soluții  la problemele noastre: „Five more steps and you’ll be a new person” spune ea), implicit schimbarea sinelui, nu există. Alienarea, convențiile sunt inefabile omului și nu poți schimba acest fapt. Deși nu pare, această interpretare se suprapune unui mesaj optimist: dacă nu poți schimba realitatea interioară, dar nici nu poți evada din lumea asta (doar o reprezentare) către alta, înseamnă că sinuciderea nu este o soluție. Există vreo soluție? Poate doar acceptarea faptului că banalitatea vieții este firească (la final, apare genericul de început, iar jocul se reia).
    A doua interpretare, mai plauzibilă, nu este optimistă. Omul care se trezește în ultima zi este un alt angajat. Cum restul oamenilor nu mai există, înseamnă că toți ceilalți s-au sinucis, asemenea celui care se aruncă de pe clădire în fața lui, iar eroul nostru este următorul la rând... Este o lume în care moartea omului este doar o absență, o cifră lipsă din coada unui număr, iar sinuciderea poate fi o soluție. În întreg jocul este sesizabilă viziunea politică de stânga a creatorului, însă, în această interpretare a finalului, aceasta devine dominantă. Jocul este, evident, și o critică la adresa capitalismului, dar, din fericire, nu la un nivel la care celelalte sensuri ar fi suprimate.  

O viziune existențialistă

În Every day the same dream se pot identifica ușor idei ale existențialismului, în special ale celui sartrian. Nu știu dacă Paolo Pedercini le-a inclus intenționat sau dacă le-a asimilat și retransmis fără să vrea. Cert este că aceste idei există în „text”. Eroul nostru pare cuprins de Greața lui Antoine Roquentin, stare care revelează conștiința propriului corp și a finitudinii sale. Cei cinci pași pe care îi face protagonistul din joc la îndemnul bătrânei sunt o încercare de căutare a unui sens într-o lume contingentă, de unde, conform lui Sartre, reiese absurdul existenței umane. În prima interpretare, problema sinuciderii (de sorginte camusiană) pare mai importantă. În cea de-a doua interpretare, moartea este doar un fapt exterior. Revenind la viziunea sartriană, ultima zi din joc demonstrează că nu există moarte particulară sau generală. Cum nu controlăm personajul care, cu o zi înainte a murit, ci un alt personaj, se anulează posibilitatea de a experimenta altceva după moarte. Astfel, conștientizarea morții nu are nicio importanță pentru existență.

Mai mult decât un joc

Every day the same dream nu este un joc neobișnuit doar pentru complexitatea ideilor expuse, ci și prin modul în care folosește mecanismele jocului și obișnuințele jucătorului. În majoritatea jocurilor există un scop final, care nu poate fi atins decât dacă sunt urmați anumiți pași. Atingerea scopului înseamnă victorie. Aici nu există opoziția victorie/„game over” , dar, pentru a menține atenția și curiozitatea jucătorului, creatorul s-a folosit de nevoia acestuia de a parcurge un traseu cu „obstacole” (pașii indicați de bătrână), corespunzător unei structuri narative simple, specifice jocului video: introducere-intrigă-căutare/luptă/simulare-atingerea scopului-victoria. Jocurile video au la bază, de fapt, o structură simplă, dar specifică existenței umane: efort-recompensă. De obicei, recompensa este reprezentată de un punctaj, de un text, filmuleț sau o imagine care completează povestea. Aici nu există așa ceva, ba chiar există o similaritate între parcursul personajului - care muncește zi de zi, fără nicio recompensă - și parcursul jucătorului - care termină jocul, dar, la fel, nu primește nicio recompensă. Și de ce ar fi recompensat omul din fața ecranului, dacă personajul său nici măcar nu supraviețuiește? Iarăși revenim la contrastul dintre parcursul jocului și obișnuințele jucătorului, pentru care moartea protagonistului înseamnă sfârșitul jocului. Aici, protagonistul este, practic, condamnat la moarte de la început, parcă pentru a evidenția faptul că orice personaj, din orice joc, este, până la urmă, doar o aglomerare de pixeli, în spatele căruia se află zeul jucător.

Navigatorul din fotoliu

Mai multe articole, într-o prezentare mai bună, în numărul curent al revistei (format PDF)


Radacini si aripi

Posted by Ghe Neguzzu on November 23, 2013 at 5:30 PM Comments comments (0)

    Rădăcini și aripi (Des racines et des ailes) este un serial documentar produs de France3, dar care este difuzat și pe TV5, de două ori pe lună, în ziua de miercuri, la ora 22:00. A fost creat în 1997 de  Patrick de Carolis și Patrick Charles. Emisiunea durează 90 de minute și îl are ca gazdă pe Luis Laforge.
    Fiecare episod este axat pe o anumită regiune, țară sau un oraș și constă într-un grupaj de reportaje despre spațiul respectiv. Rădăcinile sunt reprezentate de locurile și comunitățile prezentate, împreună cu istoria, cultura și natura specifică, iar aripile sunt oamenii care fac ca toate acestea să existe în continuare, prin păstrare, reconstrucție și reinventare. În unele episoade, Luis Laforge discută cu o personalitate a regiunii prezentate, dialogul fiind interpus reportajelor.
    Sunt alese, de obicei, regiuni din Franța, dar au fost și emisiuni dedicate Greciei, Spaniei, Belgiei sau altor țări. Ultima emisiune văzută s-a concentrat asupra minunatei Provențe. Pe urmele unui pilot de elicopter, implicat, datorită meseriei, în multe activități ale comunităților din zonă, am descoperit peisajele extraordinare ale regiunii, care alternează între munte și mare, între albul calcarului, verdele maquisului și albastrul râurilor și al Mediteranei. În acest cadru își desfășoară activitatea restauratorii unui sat tradițional, părăsit în urmă cu 70 de ani, un naturalist care salvează animalele sălbatice, rănite în diferite împrejurări, o familie care readuce la viață culturile de lavandă, un bătrân care cultivă cele mai bune lămâi din lume și un american care organizează excursii ecvestre pentru turiști. Reportajele sunt construite în jurul acestor oameni diferiți prin natura activităților lor, dar pe care faptele și pasiunea care le determină îi fac la fel de frumoși. Toate reportajele sunt realizate impecabil, dar cel mai interesant dintre ele, poate datorită ineditului, mi s-a părut cel despre cultivatorii de lavandă. N-aș fi bănuit că în spatele unei picături de ulei de lavandă stă atâta muncă. De la plantare până la recoltare, apoi de la recoltare până la distilare sunt o mulțime de pași, iar pentru unii dintre aceștia nu s-au inventat încă mașini care să suplinească omul. Astfel, dacă plantarea și recoltarea se fac cu mașini, uscarea nu se poate face decât prin muncă manuală, întorsul lavandei cu furca necesitând adaptarea mișcărilor pentru ca boabele să nu se desprindă. Presarea plantelor în cazanele de distilat se face cu picioarele, astfel asigurându-se circulația optimă a aburului în etapa finală a producției.
    Am remarcat din nou finețea realizatorilor francezi de documentare, care știu să contureze personaje puternice și să surprindă poveștile în curgerea lor, fără senzaționalisme, fără șapte mii de teorii și ipoteze. Este vorba, în definitiv, de profunzimea realizării. Cele 90 de minute ale emisiunii trec repede, iar la sfârșit nu rămâi doar cu o sumă de informații noi (pe care, poate, le vei uita repede), ci cu o viziune amplă, în care informația este nuanțată de frumusețe.

Gheorghe Marian Neguțu

Mai multe articole, într-o prezentare mai bună, în numărul curent al revistei (format PDF)

Corectitudinea politica si cartile pentru copii

Posted by Ghe Neguzzu on November 23, 2013 at 5:25 PM Comments comments (0)

    În Germania, una din cele mai vechi edituri de carte pentru copii, Thienemann Verlag, a hotărât să înlăture termenii incorecți politic dintr-o nouă ediție a îndrăgitei cărți Mica vrăjitoare (Die kleine Hexe), scrisă de Otfried Preussler și publicată prima oară în 1957. Cărțile lui Otfried Preussler au fost traduse în 55 de limbi, iar 50000 de exemplare ale Micii vrăjitoare se vând în fiecare an.  Decizia a stârnit controverse în Germania, angrenând presa, organizații guvernamentale și nonguvernamentale. Totul a pornit de la un fragment care descrie un grup de copii costumați pentru Fastnacht – un carnaval care se ține înaintea postului mare, în sudul Germaniei și în anumite zone din Austria și Elveția:„Dar cei doi negri nu erau de la circ. Nici turcii sau indienii nu erau de acolo. Nici chiar micuțele chinezoaice, canibalul, femeile eschimos, șeicul deșertului și șeful de trib primitiv nu erau din tabăra circului. Nu, în sat era seara carnavalului!”
    Mekonnen Mesghena (fost refugiat etiopian, astăzi cetățean german), președintele departamentului Migrație și Diversitate al fundației Heinrich Böll, a fost surprins de aceste rânduri când îi citea cartea fiicei sale de șapte ani și a trimis o scrisoare editurii, în care a motivat că termenul „Neger” este ofensator, dar și că întreg fragmentul pune accent pe diferența dintre germani și oamenii de alte etnii. Astfel s-a ajuns la înlăturarea întregului fragment. Mai mult, desenele din ediția originală au fost înlocuite cu desene în care copiii nu mai sunt îmbrăcați după specificul etnic.
    Publicații conservatoare, ca Frankfurter Allgemeine Zeitung și Die Welt au criticat dur decizia editurii, motivând că educația trebuie făcută de părinți, nu de edituri și că un asemenea act este unul de cenzură care afectează integritatea artistică a cărții. De asemenea, criticii afirmă că Masghena inserează rasismul într-un text în care intenția rasismului nu există, pervertind, într-un fel, literatura pentru copii. Editura se apără motivând că se adaptează prezentului și că se pregătește pentru viitor. Dar cum vor fi poveștile copilăriei dacă le modificăm după criteriul corectitudinii politice? James Finn Garner a ironizat „virusul corectitudinii politice” (formularea îi aparține) din volumul – apărut și în limba română, la Humanitas – Povești corecte politic de adormit copiii. Iată un fragment din Scufița Roșie:  „De cum intră pe uşă, Scufiţa Roşie spuse:
- Bunicuţo, ţi-am adus nişte snackuri fără sodiu şi fără grăsime, ca expresie a respectului faţă de rolul tău de matriarh înţelept şi preocupat de binele celorlalţi.
Din pat, lupul rosti cu blândeţe:
- Apropie-te, copila mea, ca să te pot vedea mai bine.
Scufiţa Roşie spuse:
- A, am uitat că eşti dezavantajată optic cu desăvârşire. Bunicuţo, dar ce ochi mari ai!
- Fiindcă au văzut multe şi au iertat multe, draga mea.
- Bunicuţo, dar ce nas mare ai - sigur, totul e relativ şi, fireşte, este atrăgător, în felul lui!
- Fiindcă a mirosit multe şi a iertat multe, draga mea.
- Bunicuţo, dar ce dinţi mari ai!
- Sunt mulţumit cu mine, de ceea ce sunt şi cine sunt, îi răspunse lupul şi sări din pat.
Şi o înşfăcă pe Scufiţa Roşie în gheare, hotărât să o devoreze. Scufiţa Roşie ţipă, nu pentru că ar fi fost înfricoşată de predispoziţia aparentă a lupului spre travesti, ci din cauză că îi invadase intenţionat spaţiul personal.”
    Probabil că poveștile viitorului nu ne vor părea atât de amuzante...

                                                                                                                                             Navigatorul din fotoliu

Mai multe articole, într-o mai bună prezentare, în numărul curent al revistei (format PDF)

Capodoperele din apartament

Posted by Ghe Neguzzu on November 20, 2013 at 8:40 AM Comments comments (0)


    1500 de capodopere ale artei moderne – despre care se credeau că au fost prădate de naziști – au fost găsite în apartamentul unui bătrân de 80 de ani, în Munich. Lucrările, catalogate de naziști ca „artă degenerată”, valorează aproximativ 1 miliard de euro și sunt semnate, printre alții, de Pablo Picasso, Henri Matisse, Marc Chagall, Paul Klee, Max Beckmann și Emil Nolde. Lucrările, care ar fi fost confiscate inițial de naziști de la colecționari evrei în anii ’30-’40, au ajuns în mâinile unui colecționar german pe jumătate evreu Hildebrand Gurlitt. Acesta a fost director la muzeul de artă din Zwickau până când Hitler a ajuns la putere. Deși a fost înlăturat din funcție, naziștii l-au autorizat să vândă lucrările în străinătate. Descoperirea lotului de tablouri dovedesc că Gurlitt a păstrat, de fapt, multe dintre lucrări pentru sine. La sfârșitul războiului, Hildebrand Gurlitt a fost declarat victimă a nazismului. El a afirmat atunci  că a finanțat multe plecări ale evreilor în străinătate și că toată colecția sa de artă fusese distrusă în bombardamentul Dresdei. După ce Hildebrand Gurlitt a murit, lucrările au rămas fiului său, Cornelius Gurlitt, fără ca autoritățile să afle de acestea. Fiul, afirmă oficiali ai poliției germane, a vândut cel puțin o lucrare. Descoperirea acestor capodere, considerate pierdute până acum, reprezintă, fără îndoială, un eveniment istoric, dar va genera multe probleme statului german, care ar vrea să le păstreze. Mai exact, se așteaptă un val de cereri de restituire din partea urmașilor celor care au fost prădați. 

O pictura de Magritte redescoperita sub... o alta pictura de Magritte

Posted by Ghe Neguzzu on November 20, 2013 at 8:40 AM Comments comments (0)

     The Guardian ne informează că, timp de 80 de ani, istoricii de artă au crezut că Postura fermecată, o lucrare care înfățișează două nuduri identice de femeie, a fost pierdută sau distrusă. Tabloul, expus o singură dată, în 1927, a fost lăudat de critici. Însă, la scurt timp după expunere, a dispărut fără urmă, până acum, când cercetările cu raze X au dus la descoperirea a două secțiuni din tablou sub două picturi ale aceluiași pictor. Astfel, un cap și un tors au fost găsite sub Portretul lui 1935, care înfățișează un ochi pe o felie de prosciutto, iar picioarele celor două personaje sub Modelul roșu al lui 1935, compoziție care cuprinde, paradoxal, două labe ale piciorului, înfățișate ca două încălțări.
    Așadar, pictorul însuși a tăiat pânza și a refolosit-o. Dar de ce? Poate că fusese păstrată în condiții improprii, sau poate că nu i-a mai plăcut. Postura fermecată face trecerea de la perioada în care artistul picta în manieră futuristă și cubistă (1918-1926) la cea suprarealistă. Influența nudurilor realizate de Picasso în anii ’20 este evidentă și probabil că Magritte a considerat-o inferioară lucrărilor de mai târziu, care l-au consacrat în lumea artei ca un artist original.

O insula, doua destine Ultima parte (a VI-a): Elemente creative si distructive

Posted by Ghe Neguzzu on November 20, 2013 at 8:35 AM Comments comments (0)

    122 de ani au trecut până când Haiti a reușit să plătească indemnizația stabilită inițial la 150 de milioane de franci și redusă ulterior la 90 de milioane. Insularii își câștigaseră libertatea prin luptă, însă s-au văzut nevoiți să cedeze presiunii francezilor pentru a curma efectele izolării față de restul lumii. Sosirea flotei franceze în apele teritoriale haitiene a marcat un moment de cotitură în istoria statului din Antile. În diferite puncte de pe insulă fuseseră ridicate fortificații pentru a face față unui asalt terestru, însă haitienii nu își puteau măsura forțele cu europenii pe ape. Francezii au susținut că vor recunoaște independența în schimbul plății indemnizației. Cu trecerea timpului datoriile au crescut treptat, comerțul a avut de suferit, producția internă a cunoscut fluctuații, iar lupta pentru putere a continuat într-un cadru dominat de instabilitate. Fără îndoială, disputele la nivel înalt au fost mai presus de bunăstarea țării.
    Un rol crucial în modelarea politico-economică a regiunii l-au jucat Statele Unite ale Americii, care au inițiat o serie de acțiuni în America Centrală după 1899, mai întâi în Cuba, ulterior în Nicaragua (1912), Haiti (1915) și Republica Dominicană (1916). În 1924, Horacio Vásquez, aliat al americanilor, câștiga alegerile prezidențiale din Republica Dominicană în dauna fostului ambasador la Washington, Francisco Peynado. Transferul de putere fusese pregătit din timp în Republica Dominicană, așa că, după 1924, eforturile au fost concentrate în Haiti, acolo unde în primii ani ai ocupației au avut loc numeroase conflicte între forțele americane și grupurile de insurgenți ce proveneau de regulă din nordul țării, așa-numiții cacos. Opinia publică nord-americană se arăta împotriva acțiunilor întreprinse în America Centrală și în Antile. Marea criză economică (1929-33) și campania costisitoare din Nicaragua au condus în cele din urmă și la evacuarea trupelor din Haiti. Deși criticată, ocupația americană a marcat aparent cea mai stabilă perioadă din punct de vedere politic. S-au succedat în acest răstimp doar trei președinți (dacă am exclude interimatul lui Louis Roy de la 1930): Philippe Dartiguenave (1915-22), Louis Borno (1922 - mai 1930) și Sténio Vincent (din noiembrie 1930), toți mulatri. Mandatul lui Borno a coincis cu dezvoltarea infrastructurii, agriculturii, sistemului medical și educațional, evident sub auspicii americane.
    În perioada ocupației este reluată și disputa dintre clase, cu elita care respingea practicile vest-africane și clasa de jos care îmbrățișa această viziune, precum și vechiul conflict de ordin rasial. Istoricul american Mary Renda amintește în Taking Haiti: Military Occupation and the Culture of US Imperialism, 1915-1940 că, cel mai probabil, printre militarii detașați în Haiti nu se aflau afro-americani și că aceștia proveneau din diverse colțuri ale țării. Autoarea face o observație deosebit de importantă: pentru cei originari din sudul Statelor Unite cetățenia era condiționată de culoarea pielii. Scrie Renda că în viziunea soldaților "a fi «american» însemna, implicit, a fi alb", însă atrage atenția că problema este una complexă, ținând cont de faptul că albii și negrii deopotrivă au populat aceleași regiuni din sudul SUA și că adeseori albii îi priveau pe negri drept "ai lor", așadar cu un oarecare paternalism. Această atitudine s-ar fi reflectat în Haiti, acolo unde unii soldați americani au exercitat acte de violență împotriva locuitorilor sub umbrela acestui concept. Odată cu o nouă generație, alte idei au luat naștere, albii justificând așadar noi acte de violență.
    Istoricul haitian Dantès Bellegarde sublinia că în vremea ocupației nu au fost protejate interesele haitienilor, iar politica externă americană era una agresivă și periclita echilibrul la nivel mondial. Bellegarde era un promotor al culturii și limbii franceze, al sistemului de educație francez și romano-catolicismului, considerând că liderii vremii erau neputincioși în fața americanilor.
    1930 marchează sfârșitul administrației Vásquez în Republica Dominicană și ascensiunea lui Rafael Trujillo; din acest moment se declanșează un proces de distanțare între cele două state ale Hispaniolei. Trujillo era exponentul unei politici anti-haitiene, ținte fiindu-i negrii de pe graniță și pe alocuri din interiorul Republicii Dominicane. "El Jefe" a abordat și o altă tactică: atragerea a cât mai mulți străini, europeni sau asiatici, ca răspuns la criza economică a anilor '30.
    Dictatura lui Trujillo în est s-a suprapus pentru scurt timp cu cea a lui François Duvalier din vest. Crescând în vremea ocupației, Duvalier a respins atât modelul american, cât și pe cel francez, abordând în schimb o apropiere de originile africane. François era fiul nelegitim al unui magistrat și al unei brutărese, însă a fost crescut în mare parte de o mătușă, căci Ulyssia, mama sa,  fusese închisă într-un spital de boli mintale. Când Ulyssia a decedat, François era încă un adolescent. Și-a finalizat studiile în medicină în 1934, după care a petrecut un an în Michigan (SUA),  acolo unde a urmat un curs de specializare în bolile specifice climatului tropical. Mai târziu a fost numit ministru al Sănătății și al Muncii, pentru ca în cele din urmă să își anunțe candidatura la președinție. Duvalier, adeptul teoriei "noirisme", a militat pentru îndepărtarea mulatrilor, pe care îi prezenta drept asupritori, din funcțiile de conducere. În acest demers a beneficiat de sprijinul comunității afro-haitiene aflată într-o continuă dispută cu elitele mulatre. Duvalier s-a folosit și de religie ca mijloc de acaparare a puterii absolute în stat. S-a autointitulat houngan, adică preot, considerând că are calități divine, că el este salvatorul patriei. Tot el a creat așa-numitul grup paramilitar Tonton Macoutes, care a depășit în timp popularitatea armatei. Acțiunile membrilor acestei miliții se confundă de multe ori cu activitățile întreprinse de mișcările de rezistență în vremea conflictului cu francezii. Cât despre istoricul medical al lui Duvalier, se cunoaște că era diabetic. Alex Von Tunzelmann susține că în 1959 acesta a suferit un atac de cord, consecință a unei supradoze de insulină. Odată ce și-a revenit, se spune că președintele a început să se comporte straniu, irațional, manifestând tendințe para
noice. Disputa cu Barbot Clément, liderul Tonton Macoutes, nu a făcut decât să evidențieze acest comportament. Crezând că Barbot î
Francois Duvalier
încearcă să-l îndepărteze de la
putere, Duvalier a ordonat arestarea și asasinarea "rivalului".
    În mijlocul disputei dintre SUA și Cuba din anii '60, Duvalier se declara împotriva comunismului. Pentru ca Haiti să nu devină un asemenea "centru de infecție", era necesară o infuzie de capital din partea "prietenilor" americani. Între Fidel Castro, noul lider cubanez, și Duvalier s-a iscat o rivalitate aprinsă ce a culminat cu ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două state. În același timp, Duvalier, cunoscut pentru politica sa anti-dominicană, s-a aflat în conflict și cu omologul său de la Santo Domingo, Juan Bosch. Elizabeth Abbott observă în Haiti: The Duvaliers And Their Legacy că sub regimul Duvalier s-a înregistrat un vizibil regres economic. O țară săracă s-a afundat și mai mult în această condiție, în ciuda faptului că la nivelul conducerii bunăstarea era la loc de cinste. Se consideră că ajutoarele financiare primite de Haiti în acele vremuri au ajuns în mare parte în conturile demnitarilor și nu acolo unde erau necesare.
    La moartea lui Duvalier senior puterea a încăput pe mâinile fiului acestuia, Jean-Claude. "Bébé Doc" a rezistat în funcție vreme de 15 ani, timp în care condițiile de trai au continuat să se înrăutățească. În ciuda eforturilor răzlețe de ameliorare a situației, Haiti s-a îndreptat treptat către o nouă revoltă generală. Între 1985-86 s-au înregistrat proteste în mare parte din țară, care, coroborate cu presiunea exercitată din străinătate (mai precis SUA), au condus la exilul lui Jean-Claude. În februarie '86, acesta pleca în Franța, cu sprijin american.
    Au existat în anii respectivi grupuri care au arătat susținere față de Jean-Claude Duvalier. Chiar ambasadorul american în Haiti, Ernest Preeg, nota în Haiti and the C.B.I.: A time of change and opportunity că Jean-Claude era un individ calm, blând, cu mult diferit de tatăl său, însă înconjurat de consilieri "brutali".
    Instabilitatea la nivel politic a influențat dramatic viețile cetățenilor, astfel încât între pătura conducătoare și oamenii de rând s-a creat o prăpastie. Lipsa de comunicare nu a făcut decât să accentueze această criză. Așa-numitele lovituri de stat, puciuri, revolte au fost generate, fără dubiu, de către lipsuri (fie ele materiale ori spirituale), însă nu trebuie trecută cu vederea nici permanenta luptă pentru putere. Am observat aceasta în vremea lui Toussaint și Dessalines, mai apoi la Henri Cristophe, Pétion și Jean Pierre Boyer, culminând cu familia Duvalier. Liderul statului, pe lângă beneficiile ce îi erau conferite prin funcție, își asuma într-o certă măsură riscuri. Oponenții erau în permanență în gardă, complotând și așteptând momentul propice pentru aplicarea loviturii de grație. Nu denotă acest fapt o lipsă de încredere la nivel înalt? Și atunci, cum poți guverna o țară când nu ai cu cine lucra în acest sens? Ori poate că se dorea atingerea unei asemenea stări de fapt, căci semănând discordie la nivelul conducerii, certe personaje puteau atrage simpatia populației. Într-o țară în care populația de culoare era majoritară, lui Duvalier nu i-a fost greu să profite de pe urma disputei seculare dintre mulatri și negri. De ce să ocupe funcții de conducere cei modelați după normele fostei metropole, când exista un promotor al panafricanismului, al întoarcerii la origini?

Factorii declinului
   
    Înaintea semnării înțelegerii de la 1825, puterile coloniale ale vremii au impus un embargo asupra noului stat, ceea ce a generat un vizibil declin economic. Situația Franței în zonă era delicată, în special după cedarea a ceea ce odinioară se numea Louisiana franceză către Statele Unite. Embargoul asupra statului haitian poate fi interpretat ca o consecință a vânzării teritoriilor din America de Nord. Blocada impusă în jurul acestei perioade avea să dea roade, astfel încât Franța a pus în mișcare al doilea plan: tratatul de indemnizație.
    Peste disputa cu Franța se suprapune ocupația americană (1915-34). În 1912 lua ființă HASCO (Haitian American Sugar Company). Intervenția de la 1915 este explicată prin periclitarea operațiunilor corporațiilor americane (HASCO printre ele) pe teritoriu haitian de către așa-numiții rebeli. Reintroducerea muncii forțate (corvée), motivată prin construirea unei infrastructuri capabile să atragă investitorii străini, a agitat spiritele. Era o lovitură dură pentru haitieni, mai ales că în anii lui Dessalines fusese interzisă cedarea pământurilor către străini. Acum, investitorii externi foloseau terenurile pentru diverse culturi, principalul obiectiv fiind exportul produselor. Așa se face că Haiti devine dependentă de ajutor extern pentru a ieși din impas.
    Un alt factor negativ este reprezentat de regimurile impuse din exterior. În anii '50, Cuba era condusă de Fulgencio Batista, care beneficia de sprijin economico-militar din partea americanilor. Imixtiunea acestora în regiune nu s-a limitat doar la Cuba. În Republica Dominicană l-au sprijinit pe Rafael Trujillo, iar în Haiti pe François Duvalier (abia după moartea lui Trujillo și exilul lui Fulgencio Batista). Cum Fidel Castro acaparase puterea în Cuba, Duvalier s-a transformat într-un oponent înverșunat al comunismului, iar americanii s-au folosit de acesta. 
    Așadar, cum interpretăm factorii ce au condus la prezenta situație în care se află Haiti? Poate că de multe ori trecem cu vederea natura umană; omul este supus tentațiilor și greșelilor. Lăcomia, invidia, disprețul și multe altele își găsesc loc în orice sistem. Haiti nu face excepție. A învinui strict comunitatea internațională pentru actuala situație este o viziune eronată. Dizolvarea coloniei franceze a condus la numeroase probleme ce au necesitat soluții de moment, care mai apoi au persistat și în cele din urmă s-au degradat. După retragerea francezilor, haitienii s-au văzut nevoiți să lucreze pământurile într-un stat, zic unii, militarizat. Așa arăta republica în primii săi ani. Diferențele dintre clasele sociale s-au multiplicat în timp. Corupția făcea parte din viața publică, iar drepturile oamenilor erau încălcate. Ca ultim efect, au luat naștere două lumi: cea a înstăriților și cea a defavorizaților.
    După 1950 s-a încercat o apropiere de origini prin intermediul panafricanismului. Rămâne notabilă vizita împăratului etiopian Haile Selassie din 1966, primit cu fast la Palatul Național din Port-au-Prince. A fost unica vizită a unui șef de stat în Haiti în acea perioadă.

Ce s-a întâmplat însă în Republica Dominicană și de ce statele Hispaniolei diferă atât de mult?

    După moartea lui Rafael Trujillo (1961) s-a făcut treptat trecerea la practicile democratice. Sub Joaquín Balaguer, republica urma să aibă două mari priorități: menținerea ordinii în plan politic și promovarea creșterii economice. În acest sens, Balaguer a pus accentul pe capitalul privat (intern și extern) și pe investiții masive. Discipol al lui Rafael Trujillo odinioară, Balaguer a izbutit la rându-i să prevină conflictele la nivel înalt, fiind un "colaborator de încredere" al forțelor armate.  Dominicanii se arătau interesați să participe la viața politică, fie din interes, fie bazându-se pe idealul democrației. Beneficiind de reorganizarea clasei politice (în special de noua linie a Partidului Revoluționar), precum și de o conjuctură favorabilă pe plan extern, Republica Dominicană a reușit să facă pasul către un sistem democratic, conform cu normele comunității internaționale. Și totuși, probabil că cel mai important factor în acest proces a fost capacitatea lui Balaguer de a se adapta și de a accepta posibilitatea înfrângerii în cursa electorală. Alegerile libere din 1978 l-au adus în funcție pe Antonio Guzmán, un apropiat al fostului lider Juan Bosch și membru al Partidului Revoluționar. Victoria lui Guzmán a marcat primul transfer de putere pe cale pașnică din istoria Republicii Dominicane. Reformele economice au continuat în mandatul său, punându-se accent pe revitalizarea agriculturii, stimularea comerțului extern, protejarea claselor mici și mijlocii, reorganizarea forțelor armate și polițienești, eliminarea corupției, etc. Către finele secolului, Republica Dominicană își îmbunătățise relațiile cu statele vecine și comunitatea internațională, punând capăt astfel unei îndelungi perioade de izolaționism.
    Deutsche Welle nota că Haiti și Republica Dominicană, deși împart aceeași insulă, se află la poluri opuse. Și, zic germanii, ar trebui să analizăm diferențele de ordin geografic dintre cele două state. Anne Allmeling scrie că larga ieșire la mare face ca Haiti să fie mai vulnerabilă în sezonul uraganelor, iar faptul că marile orașe sunt situate pe coastă conduce la inundații cu urmări dramatice. Revista TIME observa că relieful muntos și vânturile de nord-est limitează cantitățile de precipitații în Haiti, iar climatul semi-arid generează dificultăți în agricultură. Republica Dominicană, prin comparație, prezintă un relief diversificat, cu munți, văi largi, câmpii întinse și fertile. Dominican Today scria în 2006 că trei mari bazine hidrografice sunt responsabile cu irigarea a peste 90000 de hectare de teren, pe care sunt cultivate majoritatea produselor ce mai apoi pătrund pe piața dominicană, ori iau calea exportului.
    Dincolo de factorii menționati mai sus, diferențele dintre cele două state ale Hispaniolei le regăsim în istorie, și mai ales în cea recentă. Când în Haiti Duvalier conducea cu mână de fier, Republica Dominicană intra într-un proces de tranziție odată cu primul mandat al lui Joaquín Balaguer. În Socialismul. O analiză economică și sociologică, filosoful austriac Ludwig von Mises observa: "Lupta, în adevăratul înţeles originar al cuvântului, este antisocială. Ea face cooperarea, care este elementul de bază al relaţiei sociale, imposibilă între luptători, şi, unde cooperarea deja există, lupta o distruge. [...] Lupta de clasă, conflictele rasiale şi războaiele naţionale nu pot fi principiul constructiv. Nici un edificiu nu se va ridica vreodată pe o temelie a distrugerii şi a anihilării."

Experimental, dar si cu substanta

Posted by Ghe Neguzzu on November 17, 2013 at 4:25 AM Comments comments (0)

    Vlaicu Golcea este un muzician complex și complet. Compune, aranjează și interpretează jazz, muzică electronică, muzică de teatru și de film, colaborează cu o mulțime de muzicieni de valoare. A lansat peste 20 de albume, cel mai recent fiind Noir de București, care poate fi descărcat gratuit de pe site-ul artistului, http://www.vlaicugolcea.ro.
    Noir de București este un album experimental, unitar ca demers și divers prin sonoritate. Din cele paisprezece piese, douăsprezece au fost compuse doar de Vlaicu Golcea, iar alte două (Klor și Păcatele mele) au fost compuse alături de Tavi Scurtu.
    Albumul are piese cu tempo alert și piese în care timpul aproape că stă pe loc. În primul caz, sugestia nopții este dată de efectele electronice sau de soundul chitarei electrice, iar în al doilea de jocul urcare-coborâre, de întârzierea cu care notele par să se „scurgă” și în schimbarea intensității. 
Piesa care dă numele albumului mi-a adus aminte de melodiile din anii ’80 ale trupei Kraftwerk și, într-o măsură mai mică, de Jean Michel Jarre din perioada Oxygene. Efectele electronice domină compoziția, suprapunându-se armonios repetitivității percuției. Totuși, cea mai bună melodie mi s-a părut Kebab Miorița (vocea îi aparține Martei Hristea). În jurul unei teme inspirate din folclor, Vlaicu Golcea construiește un discurs original, în care diversele efecte electronice se combină într-o cromatică vie. Lulu, o altă piesă care mi-a plăcut mult, ar putea deveni oricând fundal sonor pentru o scenă de film (după cum scriam mai sus, Vlaicu Golcea face și muzică de film, cea mai recentă peliculă pe care a ilustrat-o fiind Despre oameni și melci). Rafinamentul și puterea de expresie sunt surprinzătoare în raport cu simplitatea compoziției. Toate piesele sunt bune, experiența și imaginația muzicianului fiind evidente. Foarte expresivă mi s-a părut și Ce am azi de făcut, piesă care mi-a sugerat multitudinea de sarcini care se aglomerează în fiecare zi și lipsa de sens a multor activități zilnice, care, iremediabil, nu se sfârșesc decât o dată cu lăsarea nopții.
    Noir de București este un album care impresionează prin diversitatea compozițiilor și prin ușurința cu care compozitorul a găsit și îmbinat sunete de natură diferită într-un întreg coerent și complex. Experimentalul are o pondere mare pe acest album, dar Vlaicu Golcea are destulă experiență pentru a păstra soliditatea și substanța pieselor.

                                                                                                           Copilul Ascultător

Ascultă aici Kebab Miorița:                                                                                                            

You need Adobe Flash Player to view this content.


Viata literara in comunism (I)

Posted by Ghe Neguzzu on November 17, 2013 at 4:25 AM Comments comments (0)

    Literatura permite formarea şi dezvoltarea esenţei culturale a fiinţei umane. Prin intermediul literaturii cititorul este purtat în toate domeniile posibile şi îndrumat în vederea formării sale intelectuale, a adaptării sale la timpurile contemporane. Literatura devine pentru fiecare perioadă din istorie o oglindă fidelă ce reflectă adevăratele valori, interese ale societăţii.
    Discutând despre tendinţa literaturii române în perioada comunistă, Eugen Negrici aprecia că sub presiunea forţei politice, nu putea să se ivească decât un peisaj bolnav, iar prezenţa neîntreruptă în viaţa literară a unei literaturi oficiale de uz propagandistic s-a transformat într-o povară constantă, cu efecte neaşteptate: „Ea a devenit un virus agresiv împotriva căruia literatura adevărata a fost nevoită să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replici şi să se apere în felul ei, bâjbâind după coridoarele libere”(i) . Într-o dezbatere despre literatura comunistă, criticul Alex. Ştefănescu afirma că: „literatura nu datorează nimic regimului comunist, ideologia marxist-leninistă nu a generat literatură, literatura s-a scris într-un raport de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de regimul comunist”(ii) .
    Perioada comunistă a însemnat un zid uriaş construit în calea dezvoltării culturii româneşti, proces favorizat de perioada interbelică. Singura perioadă în care s-a făcut simţită o relativă liberalizare la nivelul exprimării literare, s-a desfăşurat între 1964 şi 1971. Importante evenimente istorice precum moartea lui Stalin (1953), revoluţia maghiară (1956) şi retragerea trupelor sovietice (1958.) au permis crearea unui culoar favorabil pentru publicarea mai puţin restricţionată a unor romane precum Bietul Ioanide de G. Călinescu (1953), Toate pânzele sus! de Radu Tudoran (1954), Moromeţii de Marin Preda (1955), Străinul de Titus Popovici (1955), Groapa de Eugen Barbu (1957), Ion Sântu de I. M. Sadoveanu (1957), Un om între oameni de Camil Petrescu (1955-1958.).
    Lumea specifică a romanelor anilor ’50, ’60 şi ’70 conţine nuclee de anomalie, de curiozitate şi de specific irepetabile în istoria unei literaturi. O întreagă galerie de „figuri de ceară”, de copii şi adolescenţi, de muncitori şi intelectuali, de aristocraţi şi activişti de partid, de femei seducătoare sau hulite mişună în aceste romane. De asemenea, un întreg complex de valori: iubirea recunoscută şi acceptată sau iubirea subversivă şi condamnată, cariera si carieristul, cultura, trecutul şi istoria, morala, pudoarea, convenţiile şi prejudecăţile se pot desprinde din acest material literar (iii) .
    În legătură cu valoarea unor scrieri de dată recentă, pot formula observaţii critice, în afară de ideologii partidului, numai „oamenii muncii”, într-un cadru organizat şi numai atunci când partidul vrea să se folosească de autoritatea maselor pentru a-şi impune propriul punct de vedere asupra evoluţiei unui scriitor. La scurtă vreme după apariţia, în 1949, a nuvelei Ana Roşculeţ a lui Marin Preda, prima care se pronunţă (în regia discretă a ideologilor momentului) asupra nuvelei este o muncitoare de la Filatura Românească de Bumbac, Adela Pagu, care, într-un articol din revista  „Flacăra”declară că ea şi tovarăşele ei de muncă nu se recunosc în eroina lui Marin Preda: „Dacă autorul, în loc să aleagă ca eroină a cărţii o Ana Roşculeţ care avea atâtea slăbiciuni, ar fi ales una dintre muncitoarele noastre, ar fi fost de mai mult folos muncitoarelor din ţara întreagă”(iv) .
    Intervenţia muncitoarei declanşează (aparent, pentru că, în realitate, doar precedă;) o adevărată campanie de presă împotriva nuvelei lui Marin Preda, pe care partidul vrea să-l oblige să îşi reconsidere personajele în raport cu realitatea socialistă.
    Principalele reviste prin care se propagă aceste idei sunt „Flacăra” şi „Gazeta literară”.
    „Flacăra” se înfiinţează la 4 ianuarie 1948, ca „săptămânal de artă şi cultură al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti”. Este condusă (până la 28 iunie 1951, când publicarea ei se suspendă temporar) de ideologi comunişti intratabili ca Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Sergiu Fărcăşanu şi Petre Iosif. Primul număr al revistei „Gazeta literară”, „organ săptămânal al Uniunii Scriitorilor din RPR”, avându-l ca redactor-şef pe Zaharia Stancu, apare la 18 martie 1954. Din colegiul redacţional mai fac parte Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Eusebiu Camilar, Paul Georgescu, Alexandru Jar, Eugen Jebeleanu, George Macovescu (redactor-şef adjunct), Veronica Porumbacu (redactor-şef adjunct), Cicerone Theodorescu, Ion Vitner. Articolele de critică literară publicate în paginile revistei sunt de fapt articole de îndrumare marxist-leninistă a literaturii.  
    Din noua literatură, agreată de Partid, trebuia să reiasă că în timpul comunismului se trăieşte mult mai bine decât în toate perioadele istorice anterioare, că activiştii de partid şi susţinătorii lor sunt oameni frumoşi, responsabili, demni de încredere, în timp ce anticomuniştii arată dizgraţios şi au intenţii criminale (care justifică exterminarea lor) şi tot ce s-a realizat valoros de-a lungul istoriei n-a făcut decât să prefigureze, în forme naive, dar meritând să fie privite cu duioşie, comunismul. (v)
    Întrebaţi ce opere literare pregătesc pentru anii 1952 şi 1957, scriitorii „pe val” nu se dezic de la a promite lucrări valoroase în spiritul realismului socialist.(vi)
    Maria Banuş: „Actualmente urmăresc activitatea unor mari întreprinderi industriale din Capitală pentru a cunoaşte cât mai adânc problemele ce se nasc, pe măsura dezvoltării conştiinţei oamenilor”.
    Eugen Jebeleanu: „Voi lucra în 1957 un poem închinat Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie cu prilejul celei de-a 40-a aniversări”.
     Radu Boureanu: „Lucrez la un roman în care voi încerca să reflect lupta poporului nostru muncitor împotriva agenţilor imperialismului, împotriva spionajului titoist, a sabotorilor diversionişti”.
    Eusebiu Camilar: „În primul rând vine un roman al vieţii gospodăriilor colective, un fel de continuare a Temeliei, cu alţi eroi, alte locuri, şi alte întâmplări”.
     A. E. Baconsky: „Mă preocupă în special problema inginerilor proveniţi din rândurile tinerilor muncitori. Vreau să urmăresc transformarea lor pe toate planurile şi să realizez într-un poem o figură de tânăr inginer”.
    Singurul care încearcă să evite limba de lemn este Tudor Arghezi, dar şi el se exprimă neinspirat sau (poate) cifrat: „În 1957 trebuie să mă căznesc să scriu mai bine şi mai frumos, dacă bineînţeles apuc primăvara viitoare şi dacă am cerneală mai gustoasă; încolo nu ştiu exact ce să fac. Doresc cititorilor mei ani mulţi şi să se gândească bine la ce gândesc”.
     În „Gazeta literară”, chiar din primul ei număr pe 1959, datat 1 ianuarie, se inaugurează rubrica Scriu pentru 23 August.
    Nina Cassian: „nădăjduiesc că voi putea termina, în cinstea aniversării a 15 ani de la Eliberarea patriei noastre, amplul poem Spectacol în aer liber, închinat frumuseţii complexe a acestor ani. De asemenea, pe lângă o serie de proiecte mai puţin certe, voi încheia un ciclu de muzică şi versuri, compus împotriva ororilor războiului de cotropire şi spre slava unei păci creatoare”.
    A.E. Baconsky: „ În orice caz 23 August 1959 va fi pentru mine termenul ideal şi dacă aş reuşi să public cartea în cinstea acestei zile aş încerca sentimentul unei depline participări la marea sărbătoare a poporului nostru”.
    Mihai Gafiţa: „Ca lucrări mai de greutate consider că voi tipări anul acesta primul meu volum de critică consacrat în întregime realismului socialist şi alcătuit după o formulă pe care o cred oarecum diferită de a altor volume de acest fel apărute”.
    Dumitru Radu Popescu: „ În cinstea lui 23 August, intenţionez să scriu câteva schiţe cu tematică actuală şi câteva despre evenimentele petrecute acum cincisprezece ani”.
    Petru Dumitriu: „În cinstea lui 23 August 1959, mă voi strădui să duc la bun sfârşit publicarea primelor două volume din Biografiile contemporane. 23 August e o dată importantă şi încerc să tipăresc în cinstea ei o lucrare în care să dau tot ce pot mai bun”.
    Realismul socialist cerea creatorului să participe activ la transformarea realităţii, inspirând cititorilor săi optimismul revoluţionar şi insuflându-le nestrămutată încredere în victoria marilori idealuri ale umanităţii. Pentru ca aceste sarcini să fie îndeplinite erau necesare cunoaşterea profundă a vieţii de către scriitor, contactul său permanent cu oamenii muncii, devenind participant activ la lupta pentru putere absolută a ideologiei.
    Deși de-a lungul istoriei românilor au mai existat momente critice (vezi cele două războaie mondiale), regimul comunist câștigă detașat în ceea ce privește pedepsele exercitate asupra tinerilor scriitori ce au avut curajul de a spune „NU” regimului și de a nu se alia utopiei ideologice. Reprezintă o pată neagră în literatura noastră și totodată un moment de glorie, un exemplu demn de urmat prin care adevărații scriitori au știut să își urmeze chemarea și, cu riscul suferinței, să dea naștere unei literaturi unice.   
    Perioada comunistă a fost, din nefericire, o perioadă aridă pentru literatura română pentru că în această epocă ostilă din punct de vedere socio-istoric, au ieșit la suprafață mult prea puţine opere valoroase, fără ca autorii lor să fie aserviți regimului comunist.
    Au fost vremuri tragice pentru artiştii lucizi şi conştienţi de trădarea esteticului. Cenzura impunea preaslăvirea actelor conducătorului, aducerea în prim-plan a frumuseții și armoniei ce domnea în regimul comunist, a efectelor favorabile pe care ideologia le avea asupra oamenilor (în special asupra muncitorilor de rând). Pentru celelalte trei categorii: fidelii, duplicitarii şi conformiştii a fost mai uşor.
    În momentul în care a preluat complet puterea, comunismul a distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr de membri ai vechii clase politice. S-a impus o nouă cultură.
    În toată perioada comunistă, creaţia literară nu a fost niciodată complet liberă, libertatea de exprimare şi de creaţie fiind privite cele mai mari ameninţări la adresa acestui regim totalitar, dictatorial: „Scriitorii lucrau, stimulându-se într-un mod simulant, într-un regim de (auto)cenzură. Toate intenţiile actului artistic tindeau să o ia razna ori erau măcar substanţial deturnate: a autorului, a textului, a cititorului. Regimul politic era supra-autor: unul colectiv, anonim; deşi numele unor funcţionari editoriali (cu feţe multiple de oportunişti sau mai rare de disidenţi şi opozanţi) din acel sistem mai pot fi recunoscute. Aparatul regimului deţinea monopolul revizuirilor ideologice, cu nefaste urmări estetice”(vii) .

Note:
 (i) Eugen Negrici, Literatura română sub communism. Proza, Ed. Fundației PRO, București, 2003, p.14.
  (ii) Alex. Ştefănescu, Literatura Română în timpul comunismului, „România literară”, Nr. 21/2004, sursa http:./www.romlit.ro/
  (iii) Luminiţa Marcu, Faţă în faţă cu literatura scrisă în comunism, „Observatorul cultural”, Nr. 244, octombrie, 2004, sursa http:./www.observatorcultural.ro/
  (iv) Ibidem.
  (v) Alex. Ştefănescu, Literatura scrisă la comandă, „România literară”, Nr. 27/2005, sursa http:./www.romlit.ro/
  (vi) Ibidem.
  (vii) Marian Victor Buciu, Imposibila de-cenzurare, „România literară”, nr. 19, 2008, sursa http:./www.romlit.ro   

Alexandra Barbu

Contururi interioare: Despre romanul Ferestre zidite, de Alexandru Vona (III)

Posted by Ghe Neguzzu on November 17, 2013 at 4:20 AM Comments comments (0)

    După o serie de evenimente care au condus mai mult sau mai puţin la descifrarea aventurii, la o eventuală depăşire a barierelor tăcerii,  jocul ajunge la un alt nivel în momentul în care intriga declanşează desfăşurarea acţiunii. Cel care contribuie la aceasta este croitorul, asociat de critica literară cu un fel de Polonius,  care şochează prin mărturisirea sa: „E vorba tot de domnul care a fost la dumneavoastră”, repetase el mai încet, grăbindu-se să adauge de parcă s-ar fi temut să nu mă indispună. „ Adică nu chiar de dânsul, se opri din nou încurcat. E vorba de doamna bătrână cu care l-am văzut în oraş. (...)  O ştiam moartă.”  Mărturisirea îl şochează pe personajul narator, motiv pentru care întrebările pe care i le punea vecinului său se dovedeau a fi inutile, deşi dorinţa de cunoaştere a adevărului era aprigă. Curiozitatea continua să crească. Naratorul este înştiinţat asupra modului neobişnuit în care a murit soţul bătrânei. S-a înecat  în baie. Suspansul creşte pe măsură ce naratorul intervine cu reflecţii proprii. Ştie, că după atitudinea croitorului, avea să afle conţinutul poveştii: „ după cum se aşteptase, tresării. De data aceasta însă nu mai riscam nimic. Era numai o pauză de povestitor căruia îi place să-şi exploateze momentele dramatice şi întrebările cu cheie.”  Soţul bătrânei suferea de epilepsie şi s-a înecat în timpul unei crize, motiv care a determinat-o pe aceasta să se spânzure. Autorul mărturiseşte că romanul este traversat de această boală, a epilepsiei, deşi nu a cunoscut niciodată vreun epileptic.
    Romanul se continuă în stilul în care a început. Trecutul se revarsă ca o cascadă iar textul este reflectă alternanţele prezent/trecut, realitate/vis. Relatării croitorului îi urmează un fragment care aduce în prim-plan imaginea melcilor care se desluşeau pe bolovanii galbeni care arătau ca nişte ulcere sau plimbarea de seară cu Kati, ţinându-se de braţ, toate acestea reprezentând desfăşurarea filmului interior. Foiţa roşie încreţită care acoperă dopul unei sticluţe cu medicament este asociată cu un guler la modă acum cincizeci de ani. Toate aceste detalii sunt realizate pentru a face legătura cu imaginea bătrânei despre care nu-şi amintea să fi purtat guler, ascunzând în acest fel urmele lăsate de funie. Sentimentul de aprehensiune îl cuprinde şi de această dată pentru că se teme să nu i se întindă o capcană de către croitor. Intriga declanşează reactualizarea unei secvenţe din trecut, o femeie pe gâtul căreia personajul narator descoperă panglica de catifea neagră de care atârna un medalion. Acest fapt îl determină să anticipeze că se va spânzura. Următoarea vizită la prietenul său îl face să se îndoiască de prezenţa reală a bătrânei.
    Drumul spre ruină este acaparat de imaginea ei şi surprinde lupta aparentă pentru câştigarea fetei. Un indiciu misterios îl constituie scrisoarea pe care necunoscuta o înmânează protagonistului, în care scrie că aceasta trebuie să se întâlnească cu un bărbat. Însă întâlnirea nu are loc. La puţin timp naratorul află că acesta era soţul necunoscutei.
    Deznodământul îl surprinde pe protagonist în casa în care se simţea copleşit de prezenţa ei. “Intrasem cu paşi înceţi, aproape calm şi subit liniştea din mine se sfărâmă – dar printr-un fenomen ciudat, numai sub presiunea liniştii incomparabil mai mari din jur -, şi începui să alerg înnebunit dintr-o cameră într-alta. În salon storurile rămăseseră trase şi trebuii să aprind lumina. Căutai patul pe care în ajun aş fi văzut-o întinsă. Dispăruse. Cele trei fotolii uzate pozau ca în atelierele fotografice de provincie.
    După scară erau încă două dormitoare. Sus găsii o sală goală, mansardată, în care praful aşternuse un covor moale şi virgin. Mă rezemai obosit de o lucarnă şi privii cerul.
    Un cer alb şi nemişcat.
Alesei, ieşind din casă, cărarea ce duce sub ferestrele zidite.”  Finalul romanului rămâne deschis lăsând loc liber interpretărilor şi este specific literaturii moderne. Această modalitate de încheiere a evenimentelor nu dă nici cel mai mic indiciu că aventura s-a încheiat sau că rememorarea trecutului ar fi schimbat percepţia naratorului asupra existenţei cotidiene şi interioare.
                                                                                                                     

Cătălina Dumitru

Literatura romana si obsesia Nobelului

Posted by Ghe Neguzzu on November 17, 2013 at 4:15 AM Comments comments (0)

  


    De fiecare dată când se decernează Premiul Nobel pentru literatură apar voci, în presă și nu numai, care se întreabă cu năduf, de ce nu îl luăm și noi, românii. Vocile acestea, unele mai sparte, unele mai colorate, au în comun un complex de inferioritate puternic înrădăcinat în societate: nu avem valoare dacă aceasta nu este confirmată din afară.
    Dar care este problema dacă niciun scriitor român nu primește Nobelul? Cel mai cunoscut premiu al lumii aduce bani și celebritate autorului și editurilor care îl publică și un plus de imagine țării de origine. Dar nu valoare. Valoarea aduce premiile, nu invers. Există o mulțime de scriitori foarte buni care nu au luat Nobelul - precum Jorge Luis Borges sau Vladimir Nabokov - și scriitori slabi care l-au luat – precum Pearl S. Buck sau Winston Churchill. Există milioane de scriitori în lume, iar mulți scriitori buni nu sunt traduși în limbi de circulație internațională, neavând, deci, șansa la premiu.
    Să nu uităm de controversele care se nasc an de an. Reacții negative apar în multe țări, în special în S.U.A. Totuși, acolo ele sunt generate nu de un complex de inferioritate, cum se întâmplă la noi, ci de unul de superioritate: americanii sunt revoltați că autorii lor, unii mai cunoscuți pe plan mondial decât laureații, primesc rar premiul. De la Toni Morrison, în 1993, niciun american n-a mai primit râvnita distincție. De vină, spun unii critici de peste ocean, este europocentrismul comitetului suedez, care, în opinia lor, a fost evident în cazul premierii Herthei Müller. Pentru literații din State, dar și din unele țări europene, Hertha Müller era complet necunoscută. Comitetul mai este acuzat și de lipsă de transparență, mefiență față de ruși și de o mulțime de alte lucruri, reale sau nu. Totuși, premiul este acordat de oameni, nu de zei și, prin urmare, subiectivitatea este inevitabilă.
    Am scris mai sus că mulți conaționali de-ai noștri se întreabă de ce nu luăm premiul și noi, românii. Această formulare arată o problemă de mentalitate. Noi presupune implicare, susținere. Cum susținem noi literatura română? Citind? Statisiticile arată că românii cumpără, în medie, o carte pe an, iar opt din zece cărți cumpărate au ca temă dezvoltarea personală, sănătatea și sexul. Cum susține statul literatura română? Nu știu să vă răspund. Dacă Mircea Cărtărescu sau alt scriitor va câștiga Nobelul, vom spune că „suntem mândri de el”, așa cum spunem de câte ori vreun sportiv câștigă vreun trofeu, ori vreun tânăr vreo olimpiadă internațională.
    Unii cred că un premiu Nobel va ajuta la dezvoltarea literaturii române. Nu va ajuta prea mult, dacă, în continuare, apartenența la o gașcă literară va conta mai mult decât valoarea, din bani publici se vor edita mizerii și se vor organiza festivaluri cu autori de mizerii, vor exista premii literare trucate, tinerii scriitori talentați nu vor avea loc de tinerii scriitori cu pile și, poate cel mai important, dacă nu vom învăța să-i îndreptăm pe copii spre literatură. Până când toate acestea se vor schimba, rămânem cu obsesiile noastre. Inclusiv cu obsesia Nobelului.


Gheorghe Marian Neguțu

Poezii R.O.C.A.D.A. nr. 5/ 2013

Posted by Ghe Neguzzu on October 5, 2013 at 11:30 AM Comments comments (0)

Cutia de chibrituri


M-am ascuns lâng-o cutie de chibrituri
de multe ori îmi imaginez că nu eşti tu,
că e doar lumina care cade pe covor
sfâşiată precum un trup ce se zbate în visare

Tremur, izbit de amorul anarhic,
înstrăinat ca o candelă sudată
de vitraliile unui lăcaş tot mai gol

Un fragil păcat la buza oaselor,
mă-nţeapă cu-atâta vânt şi-atâta singurătate,
încât sufletu-mi pare foarte greu
de parcă atârnă de el un înger

Gândul începu să-şi dea ultima suflare,
aşezat pe mâna catranului miop
sărutându-şi ecoul strigătului de ajutor.
                (Georgian Ghiță)






La fel


Aştept
să vină ceva necunoscut
aştept să se scurgă pe undeva timpul
din retine
timpul, cel care mă loveşte
lăsându-şi amprentele pe chipul meu

Totul e la fel
glasul orelor grijulii cu itinerariul timpului
se ascunde în vorbe măreţe
acelaşi freamăt constant
fără de care oamenii s-ar usca
şi ar muri

Sufletu-mi îngenunchiat stă de strajă
pe alocuri se zăreşte o nuanţă de îngeri
ce se scaldă într-o zare de aprilie
printre ei curge o rază
bubuie pământul -
- totul e la fel
            (Georgian Ghiță)

Ea

ea este cea mai frumoasă poezie
când îmi dă voie s-o citesc.
ea mă reduce la stadiul de copil
când îmi dezvăluie întâmplător
bomboana de cafea a sânului ei.
respirația îi năvălește asupră-mi
ca un taifun cu miros revărsat
pe sub ușile Raiului
atunci când îi simt carnea mică
strivită
sub carnea mea mare- ca o carne-mamă.
numele ei e un blestem crăpat
în nenumărate perechi de buze
și tot atâtea săruturi furate.
            (Cristi-Ana Popescu)



După-amiază

Să ne așezăm în jurul
mesei în formă de țestoasă.
Să ne-ntrebăm de ce se trag clopotele
undeva, în josul străzii,
la cârciumă.
Să nu ne întrebăm ce este
întâmplarea.

Să ne minunăm de petala buclată
a garoafei din vază,
să facem liniște, preț de o clipă,
în cinstea ei, că
ne dă voie s-o privim cum se topește.

Să ne întrebăm de ce nu suntem
buburuze.
„Bucură-te!”, îmi spui,
„Buburuzele sunt pline de cântec
și zborul li-i greu.”
Aha.

Măsuța în formă de țestoasă
ne privește plictisită.
Se ridică și pleacă la cârciuma
din josul drumului.

Între noi doi, rămâne doar aer.
Pe care ne grăbim amândoi să-l adunăm,
să ne umflăm.

Nu e o întrecere. Ia-mă în brațe.
            (Cristi-Ana Popescu)

De citit - octombrie 2013

Posted by Ghe Neguzzu on October 5, 2013 at 11:25 AM Comments comments (0)

    Mihai Șișkin – Scrisorar
    O dragoste care depășește limitele temporale și spațiale. Dragostea pe care Sașa (ea) și     Volodia (el) o intensifică prin scrisorile lor. El pleacă la război. Moare. Dar nici măcar     moartea nu poate pune capăt iubirii celor doi, aceștia continuând să își trimită scrisori.     Ei povestesc despre viață și moarte, despre pace și coșmar, despre întâmplări imediate.     Buimăceala creată de discordanța temporală se intensifică spre finalul cărții, astfel încât     corespondența cuprinsă între cele 351 de pagini face un roman epistolar de dragoste dint    re cele mai valoroase ale literaturii lumii.   
    Editura Curtea Veche, 2012, 352 pp. (A.M.C.)

   
   
    Dumitru Chioaru (coordonator) – Noua poezie nouă. O antologie de         poezie română postmodernă
    Noua poezie nouă însumează versuri semnate de 80 de poeți în decursul ultimelor trei         decenii. Potrivit lui Dumitru Chioaru, acestă generație de creație (postmodernismul po        etic) a însemnat pe de o parte ruperea de poezia anterioară (optzeciștii), pe de altă parte     conti    nuitate (nouăzeciștii și douămiiștii). Fiecare dintre poeții propuși (alfabetic) în         această antologie este cuprins cu o scurtă notă biobibliografică și un număr de trei-cinci     poeme.
    Editura Limes, 2011, 404 pp . (A.M.C.)

  
            Taira Shigesuke – Codul samuraiului. Bushido shoshinshu în traduc        erea modernă a lui Thomas Cleary
    Codul samuraiului are o vechime de peste 300 de ani și a fost scris de Taira Shigesuke,     învățător confucianist și expert militar. Cartea este structurată în trei părți, urmărindu-        se educația, îndatoririle familiale, principiile războinicilor, despre bine și rău, curaj, re        spect și etichetă, echitație, atitudinea războinicului în situații diverse, cumpătare, mod        estie, alegerea prietenilor, faimă, lăudăroșenie și critică, avertisment împotriva trădării,     înfruntarea morții, vasalitate, discreție, moartea ca probă a loialității - principiile morale     care stau la baza sistemului de conduită a samurailor.
    Editura Humanitas, Colecția Nipponica, 2008, 113 pp. (A.M.C.)

   


    Alessandro Baricco – Barbarii: eseu despre mutație
    Barbarii lui Alessandro Baricco prezintă schimbările civilizaţiei contemporane subliniind     notele specifice acestei mutaţii efervescente. Lumea de azi urmărește o nouă tehnică de     supraviețuire. Mişcarea nu se mai face printr-un pas înainte, ci unul lateral. Schimbarea     se bucură de un succes comercial. Acesta este prezentul. Inovaţia tehnologică permisivă     uşurează accesul oricărei activităţi. Demitizarea şi succesul motivează lipsa conţinutului,     a profunzimii, depărtarea de origini, mutaţia propriu-zisă – inevitabilă, dezumanizantă.     Progresul?!
    Editura Humanitas, Colecția Pași peste granițe, 2009, 240 pagini. (A.M.C.)



Rss_feed