Blog


view:  full / summary

Un alt fel de jocuri video

Posted by Ghe Neguzzu on October 5, 2013 at 11:25 AM Comments comments (0)

    Când auzim de jocuri video, ne gândim imediat la divertisment, la facil, la țăcăneală de taste și la timp pierdut. Jocul din mediul virtual pare redus, prin structura sa, doar la interactivitate. Acest site ne demonstrează opusul: jocul video poate fi și un vehicul de idei și ideologii, poate educa și atrage atenția asupra unor probleme ale societății tocmai prin interactivitate, în acest mod având un impact mai puternic decât mijloacele clasice. Creatorii Molleindustria (un grup de italieni, conduși de Paolo Pedercini) și-au propus să scoată jocurile video din piața divertismentului facil și să le transforme în instrumente media, cu ajutorul cărora să abordeze teme importante. Atât de importante, încât au provocat și un scandal de proporții. Vom reveni asupra acestuia când vom vorbi despre jocurile lor, pentru că încă nu am terminat prezentarea site-ului. Există și un blog, unde  creatorii își prezintă activitatea (workshopuri despre jocuri sau abordarea problemelor sociale, prezentarea altor jocuri cu temă socială, prezența la diverse festivaluri, etc.), precum și o pagină cu legături spre materiale apărute în media din întreaga lume (inclusiv în publicații ca The Guardian, El Pais, Le Monde și la televiziuni ca CNN, DW și BBC).   
    Jocurile realizate de Molleindustria sunt prezentate de autori ca „remedii homeopate împotriva idioțeniei din divertismentul mainstream”. Ca genuri, ei le încadrează în simulatoare satirice de afaceri (McDonald’s Video game, Oiligarchy), meditații asupra muncii și alienării (Every day the same dream, Tuboflex, Unmanned), teorii care pot fi înțelese prin interacțiune (the Free Culture Game, Leaky World) și pseudo-jocuri incorecte politic (Orgasm Simulator, Operation: Pedopriest).

Despre câteva jocuri

    Cel mai bun joc al acestui site (și poate cel mai bun din tot universul internetului), în opinia mea, este Everyday the same dream. Deși simplu și fără o grafică prea bună (cei de la Molleindustria chiar și-au propus să nu facă jocuri care să placă ochiului), abordează din perspectivă existențialistă viața și lumea. Sunt multe de spus (și, implicit, de scris) despre acest joculeț, tocmai de aceea îi voi dedica întreaga rubrică într-un număr viitor. În McDonald Video game trebuie să coordonezi toată activitatea companiei, de la hrănirea vacilor la vânzarea produselor, cu tot ce implică asta: defrișarea pădurilor și a culturilor pentru a face loc câmpurilor de soia cu care sunt îndesate vacile, injectarea cu hormoni a acelorași bovine, angajarea și conducerea personalului pe care îl exploatezi și alte activități, toate în numele profitului. În Oiligarchy trebuie să îți dezvolți compania de exploatare a petrolului, iar pentru asta trebuie să corupi președinți, care să declanșeze războaie în Orientul Mijlociu, să distrugi zone naturale și să poluezi. Operation: Pedopriest are ca temă corupția din clerul catolic. Controlezi câțiva trimiși ai Vaticanului, care trebuie să acopere scandalurile sexuale. Acoperirea se face la propriu: cu mouse-ul miști cardinalii într-o clădire, pentru a obtura imaginea preoților care întrețin relații cu minori. În The Best Amendment, sunt două personaje, identice, diferite doar prin colorit: unul este alb, iar celălalt este negru. Jucătorul îl controlează pe cel alb (the good guy) care, în numele atributului său de personaj pozitiv, trebuie să îl împuște pe cel negru (the bad guy). Unmanned are o poveste care ar putea fi transpusă într-un film: ești un pilot de drone (avioane fără pilot, controlate de la mare distanță) care omoară teroriști, dar din când în cînd mai și greșește, ucigând civili. Ziua, totul este O.K., atât la serviciu, cât și acasă, dar noaptea conștiința se trezește...
    Toate jocurile prezentate mai sus sunt destul de scandaloase, dar nu acestea au provocat cele mai ample reacții, ci un mic joculeț intitulat Phone Story, care descrie modul în care sunt realizate telefoanele inteligente, pornind de la obținerea metalelor rare necesare producției și până la vânzare. Jocul este format din mai multe mini-jocuri. În primul mini-joc ești un supraveghetor care are grijă ca

minerii (niște copii) să scoată o cantitate mare de coltan. Apoi, controlezi niște personaje care trebuie să prindă niște sinucigași ce se aruncă de la ferestrele unei fabrici de telefoane inteligente din China. Ca și primul mini-joc, și acesta este bazat pe fapte reale. În urmă cu câțiva ani, în acea țară, patronii unei fabrici de telefoane au montat plase în jurul clădirii, alarmați de numărul mare de lucrători care se aruncau de la fereastră. Dincolo de acest mini-joc eu nu am trecut, dar a fost destul ca să prind ideea. Scandalul care a avut în centru acest joc a pornit de la decizia companiei Apple de a-i interzice vânzarea în App Store. Până la acel moment, puțini auziseră de Molleindustria. Apoi, peste noapte, toată lumea și-a îndreptat atenția spre mica echipă. Așadar, scandalul le-a folosit, site-ul atrăgând acum fonduri prin care sprijină familiile sinucigașilor din China și copiii exploatați din Africa. Iată că și jocurile virtuale pot folosi la ceva!

       

Vara asta, TVR a fost pe val. Pe un val de mediocritate

Posted by Ghe Neguzzu on October 5, 2013 at 11:25 AM Comments comments (0)

    Când s-a desființat TVR Cultural, ni s-a promis că TVR 2 va deveni noul post cultural al televiziunii publice. Așadar, așteptam ca producțiile de valoare ale postului desființat (Înapoi la argument, Literatura de azi, Magazinul de litere, Netropolis, ș.a.) să se mute pe TVR2. Ce s-a făcut în realitate? S-au preluat emisiuni de pe TVR Cultural, dar în reluare. A apărut o emisiune slabuță, un magazin cu profil cultural, România frumoasă. În rest, nimic. Dar vara a venit cu un nou format, promovat cu surle și trâmbițe de vedetuțele televiziunii publice. Vara pe val! După cum v-ați dat seama, nu este vorba de o emisiune culturală, ci de una de divertisment. Realizatorii au crezut, probabil, că vor rupe audiențele, de vreme ce au difuzat-o și pe TVR 1, dar și pe TVR 2. Mai mult, emisiunea era împărțită în mai multe părți, acoperind o mare parte din programul zilnic.
    Despre ce este vorba? Pe o plajă se vorbește, se cântă și se dansează. Prost. Sunt invitați tot felul de cântăreți anonimi, toți behăind cam aceleași ritmuri și cuvinte (bineînțeles, behăiala este prelucrată electronic) sau cântăreți dinozauri din anii ’90, (te miri cum de i-au mai găsit realizatorii). Ca să nu te îndoiești că ai în fața ochilor o emisiune de rahat, printre prezentatori și prezentatoare apare, mai tot timpul, Adrian Enache. Chiar el, ridicolul-pseudoartistul-falsul-antivedeta Adrian Enache, scos din farmacia inimii și introdus acolo, cel mai probabil, de amanta sau soția sa (că nu stiu sigur care e situația lor, nici nu mă interesează;), Iuliana Marciuc, și ea prezentatoare a unui talk-show-somnifer.
    Prin urmare, TVR Cultural a fost desființat degeaba, iar curățenia din TVR a fost făcută prost, de vreme ce au supraviețui realizatori care fac astfel de emisiuni. Au mințit poporul cu televizorul, chiar în legătură cu televizorul... Asta este o nouă performanță! Felicitări celor implicați!     
               

Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare, dar poate fi luat și în serios.


Revistele literare se adapteaza Erei Digitale

Posted by Ghe Neguzzu on October 2, 2013 at 11:10 AM Comments comments (0)

Revista americană Poets & Writers are în baza de date 866 publicații literare în limba engleză, din care 14 au fost lansate în ianuarie 2013.  P&W a urmărit șase dintre toate acestea, pentru a descoperi cum le influențează evoluția digitală.
    Jacket2, o revistă online de poezie lansată în 2012, a avut deja 300000 de vizitatori în primul an de la lansare, dovedind că formula plății online poate fi mai eficientă decât tipurile de plată „tradiționale”.
    O altă mică revistă de poezie care se bucură de succes este Octopus, una din primele publicații digitale. Inițial a avut și o variantă tipărită, care însă nu a fost populară. În ultimii doi ani, redacția a renunțat la aceasta și s-a concentrat exclusiv pe varianta online, rezultatul fiind neașteptat de bun.
    Spre deosebire de publicațiile menționate mai sus, N+1 se folosește de mediul online pentru a atrage mai mulți cititori către ediția tipărită. Cei mai mulți cititori preferă însă cele câteva articole postate pe internet și puțini fac pasul următor – cumpărarea revistei tipărite.
    Două reviste literare de tradiție, care există și în variantă online, se bucură de cel mai mare succes în mediul online. Prima este Electric Literature, care, datorită unor campanii publicitare reușite și a unei politici editoriale bine gândite, atrage 1000 de noi cititori online (care plătesc pentru conținut) săptămânal. The Paris Review este cea mai citită publicație de cultură din lume și acest fapt se datorește internetului. Aproape toate abonamentele lunare, atât pentru ediția tipărită, cât și pentru cea electronică, sunt cumpărate online, aplicația lansată de revistă pentru telefon a fost descărcată de 10000 de ori, iar rubrica online de interviuri a avut până acum 550000 de vizitatori. R.O.C.A.D.A. mai are mult până acolo, dar ne mândrim cu peste 1200 de cititori unici care ne-au vizitat site-ul în cele 8 luni de existență.


McDonalds va deveni cel mai mare distribuitor de carte din Marea Britanie

Posted by Ghe Neguzzu on October 2, 2013 at 11:05 AM Comments comments (0)

         La sfârșitul anului 2014, gigantul retailer al fast-foodului va fi înmânat 15 milioane de cărți mâncătorilor de Happy Meal, în cadrul unei campanii care „are scopul de a-i face pe oameni să redescopere plăcerea lecturii”. Așadar, mâncarea care te îmbolnăvește fizic te poate însănătoși intelectual. În Marea Britanie, un studiu a arătat că doar 50% dintre copii citesc regulat, fapt îngrijorător pentru viitorul țării, după părerea oficialilor. Un alt studiu (desigur, al celebrilor cercetători britanici) a arătat că există o legătură între numărul de cărți din biblioteca proprie și succesul în viață. Cu cât ai mai multe cărți, cu atât ai șanse mai mari de a avea o viață împlinită. Și cum unul din trei copii britanici nu are nicio carte acasă, se anunță vremuri grele. Așadar, urmând logica cercetătorului britanic ajungem la concluzia că mâncând fast-food (și primind cărți pentru asta), vom avea succes în viață. Asta da reclamă!

Cu buldozerele in piramidele mayase

Posted by Ghe Neguzzu on October 2, 2013 at 11:05 AM Comments comments (0)

       O firmă de construcții a distrus una din cele mai mari piramide mayașe din Belize, pentru a extrage piatră, în vederea construirii unei șosele. Piramida, cunoscută sub numele de Nohmul, avea cel puțin 2300 de ani și era cel mai important sit arheologic din nordul țării. Constructorii s-au scuzat susținând că au confundat situl cu un deal, dar arheologii spun că acest lucru era imposibil, întrucât piramida avea contururi clare și o înălțime de 100 de picioare, în condițiile în care terenul din zonă este, în general, plat. Poliția a deschis o anchetă și se așteaptă pedepsirea vinovaților.
    În Belize, o țară acoperită de junglă, cu doar 350000 de locuitori, dar cu numeroase vestigii maiașe, distrugerea siturilor arheologice pentru materiale este o problemă endemică. Totuși,  incidentul de la Nohmul este cel mai grav de până acum și scoate în evidență probleme mari ale micului stat centramerican, precum corupția, proasta gestionare a resurselor culturale, nivelul cultural scăzut al populației.

Atins (II)

Posted by Ghe Neguzzu on October 2, 2013 at 11:05 AM Comments comments (0)

5

    Picăturile se izbeau violent de fereastra camerei.
Sunetul îl enerva suficient de mult încât să nu doarmă şi să stea în poziţia de şezut pe canapea, fumând ţigară după ţigară şi descărcând în el o nouă sticlă de Jack Daniel’s. Se încălzise de la alcool, aşa că îşi dădu jos tricoul transpirat. Computerul era stins, luminile de asemenea. Veioza de lângă el lumina greoi o mică parte a mesei din sticlă, mai exact colţul de care avea nevoie Cristi, colţul pe care se afla paharul niciodată gol, sticla de whisky şi pachetul de ţigări Camel de lângă scrumiera aproape plină.
    Ploaia începuse de aproximativ două ore iar ştirile meteo anunţau că nu avea să fie o ploaie de scurtă durată. Liniştea dinaintea fundalului creat de ploaia de afară îi derutase atât de tare gândurile încât simţea venele tâmplelor pulsând greoi, scoţând un sunet înfundat şi prea puţin plăcut.
Starea lui se agrava, iar el ştia asta.Dar nu încerca nimic pentru a schimba situaţia. Şi oricum, chiar de ar fi vrut, nu ar fi reuşit. Privi ceasul ce ticăia înfundat pe peretele din faţa lui. Era 2 și 10 minute. Cristi era în mijlocul nopţii, căutând ceva ce oricum nu mai exista de ceva timp, ucis de mâna lui, distrugând toate posibilităţile de a reclădi ceea ce dărâmase. Însă persoana la care se gândea de atâtea zile în şir tocmai îşi făcu simţită prezenţa.Intră în cameră, deschizând uşa într-un scârţâit enervant. Îl privi pe băiatul ce tocmai îşi mai turnă o porţie de whisky în pahar, apoi intră păşind în cea mai mare linişte, aşezându-se în final pe unul dintre fotoliile de lângă masa de sticlă. Cristi se purta ca şi când prezenţa Anei era cât se poate de normală, sorbind însă tăria din pahar ca pe o otravă iminentă. Ana îşi luă poziţia ei preferată şi îl privi de data aceasta cu nişte ochi trişti, uşor mustrători.
    -De ce bei? întreabă ea cu o voce suavă, ce nu mai răsunase atât de plăcut în acea cameră de foarte mult timp. Înainte nu beai atât de mult.. Acum… Te-ai schimbat... Te-ai schimbat mult… Când ai de gând să ieşi din starea asta?
    Băiatul îşi aprinse o ţigară din care trase primele două fumuri, privind-o pe Ana cu nişte ochi ignoranţi şi injectaţi. Părea dezinteresat de vorbele ei ; doar el ştia ce se mişca înăuntrul lui la fiecare secundă în care auzea vocea fetei.
    -Ce contează atât de mult pentru tine? întrebă Cristi fără să observe non-coerenţa cuvintelor sale, ridicându-şi ochii roşii de pe suprafaţa mesei de sticlă, sorbind din nou din paharul de tărie.
    -Nu-mi place să te văd aşa şi credeam că ştii asta…
    -Mie-mi place… i-o reteză băiatul brusc.
    După ce Cristi încheie absolut orice modalitate de discuţie, timpul se coagulă îndreptându-se spre o variantă prea puţin dorită de cei doi tineri.
    Sticla de Jack Daniel’s îşi făcea simţită puterea asupra minţii băiatului, tot mai ameţit de euforia în care se zbătea de câteva săptămâni. Imaginile din jurul său prindeau un contur ciudat, funny, aşa cum îi plăcea Anei să spună, orice barieră spulberându-se ridicând noi ziduri mai trainice decât cele ale realităţii. Întreaga cameră se învârtea în jurul unui punct greu de distins, care disproporţiona imaginea băiatului, încât o serie de sentimente, nu toate pozitive, îl îndemnau la gânduri şi acţiuni neclare, pe care nici el nu le întelegea cu adevărat, dar le simţea prea puternic ca să poată reacţiona brusc la instinct. Nu mai distingea realitatea de imaginaţie. O privea pe Ana cu niste ochi aprigi şi duri, îmbibaţi în alcool atât de tare că o usturime de oboseală îi apăru ca cearcăne. Printre genele-i ameţite, o zări pe Ana ridicându-se de pe fotoliu, făcând câţiva paşi către fereastra camerei, unde îşi scoase telefonul mobil şi începu să vorbească înfundat, cu o expresie a chipului luminată parcă. Imediat, o serie de întrebări grele îşi făcură apariţia în mintea lui Cristi.
Cu cine vorbeşte?
De ce s-a luminat aşa brusc la chip în momentul în care a răspuns la telefon?
De ce râde…?
De ce zâmbeşte…?
De ce îşi roteşte o şuviţă de păr între degete…?
Etc etc…
    Îşi aprinse o altă ţigară, stingând ce mai rămăsese din cealaltă cu mâna tremurând, neştiind nici el dacă era din cauza alcoolului sau a valurilor de gelozie ce începeau să îl cotropească. Cu noi priviri, o ţintea pe Ana care îşi continua convorbirea în acelaşi mod.
    -Da…. A fost frumos aseară…. M-am simţit chiar bine…
    Acestea erau primele cuvinte pe care Cristi reuşi să le distingă în vocea înfundată şi şoptită a fetei. Cristi îşi încruntă privirea, simţindu-şi venele cum îi pompează violent sânge otrăvit.
    -Sper să repetăm cât de curând…
    Vocea ei aruncă vizibil venin asupra imaginaţiei lui afectate, otrăvite deja de sticla de Jack Daniel’s. Şi-ar fi dorit să se ridice în picioare, să se ducă la ea şi să îi smulgă telefonul din mâini. Ar fi vrut să audă el însuşi vocea de la celălalt capăt al firului, pentru a cataloga întreaga situaţie. Şi-ar fi imaginat cum îl ameninţă pe cel ce încerca să creeze momente plăcute şi intime cu Ana şi cum la câteva zile îi zdrobeşte ţeasta, călcând-o apoi în picioare ca în filmele violente.
    Şi-ar fi dorit să se întâmple toate astea, însă alcoolul din sânge nu îl lăsa să facă nici măcar prima mişcare a imaginii. Era cotropit atât de rău de acea euforie negativă, încât nu îşi putea mişca prea multe părţi ale corpului.
    În sufletul său sămânţa de gelozie rămăsese, chiar dacă dorea să încheie absolut orice relaţie cu Ana. Privirea lui, goală şi plină de o furie care pe fiecare secundă ce trecea devenea incontrolabilă, desluşea diferite mişcări asupra fetei care îşi continua convorbirea în acelaşi mod precum o făcuse până atunci. Cristi auzi la un moment dat un râset ciudat din partea ei… Îl recunoscu imediat… Râsul acela devenise unul dintre motivele pentru care pusese punct relaţiei.
Nu era un râs normal, era un râs al infidelităţii, un râs pervers şi atrăgător pentru orice bărbat dorea să facă doar sex, nimic mai mult, fără implicaţii, rezumându-se doar la plăcerea carnală. Era acel râs ce ascundea multe imagini erotice şi multe relaţii infidele cu cei din jur.
    Aceasta era impresia pe care Cristi o dezvolta în interiorul său de câteva minute. Nu avea putere să facă nicio mişcare în plus… Nu avea putere nici să mai ridice paharul de băutură din faţa lui. Abia trăgea fumuri din ţigara pe care tocmai o aprinsese. Pleoapele îi erau grele. Ochii îl usturau. Urechile îi erau înfundate, iar trupul greoi… Închise ochii vreme de câteva momente şi îşi lasă trupul să se întindă lin pe canapea. Nu aruncă ţigara…. Mai trase un fum, apoi luă poziţia mortului, având în loc de lumânare jumătatea rămasă din ţigarea aprinsă, care mai fumega. Căzu rapid într-un somn adânc, lăsând-o pe Ana în soarta ei.

6

    Nu ştia exact după cât timp s-a trezit. Nu era nici treaz, nici beat – mai simţea puţin alcool în trup. Deschise ochii în liniştea şi întunericul suprem, convocându-se cu o durere de cap subtila şi un gust amarui şi uscat în gură. Ura să se trezească aşa. O soluţie ar fi fost să renunţe o vreme la alcool, dar această cale nu i se părea deloc agreabilă. Se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Masa de sticla era curată, ca întotdeauna, paharul umplut pe sfert cu whisky, sticla pe jumătate goală se afla undeva pe mijlocul mesei, pachetul de ţigări era deschis, plin, iar scrumiera nu avea decât un muc de ţigară în ea. În întreg apartamentul nu se simţea nicio prezenţă. Probabil Ana plecase. Luă o gură zdravănă de tărie apoi îşi aprinse o ţigară. Privi printre jaluzelele orizontale şi albe din dreptul ferestrei încercând să îşi dea seama cum era vremea în acea noapte. Ploua în continuare… Dar de data aceasta nu era liniştită ca mai devreme. Un vânt puternic izbea crăcile copacilor din zonă, de ferestrele clădirilor, picăturile erau azvârlite încolo şi încoace, iar umbrele formate se plimbau în toate părţile pândind prada din sălbăticiunea nopţii. Nu mai era o ploaie de miez de toamnă. Picăturile reci şi calme se transformaseră în gloanţe greu de stăpânit, mari şi violente, ce izbeau ferestrele ca nişte proiectile ce parcă atacau apartamentul ca pe un bunker aflat sub asediu.
    Cristi luă o nouă gură zdravănă de alcool, apoi se ridică de pe canapeaua deranjată, îndreptându-se încet spre fereastră. Mişcă un pic jaluzeaua, doar cât să poată privi afară. Copacii din jurul aleii erau verzi… vii… Ca şi când ar fi fost în mijlocul verii…. Ploaia părea a fi caldă… În nici un caz nu se afla în mijlocul toamnei.
    Cristi se întoarse clătinându-se uşor spre canapea şi îşi mai toarnă o porţie de Jack Daniel’s. Trage alte câteva fumuri din ţigara aprinsă, apoi o stinse în scrumiera curată de pe masa de sticlă. Ştia că după acel pahar va ajunge din nou în stadiul de mai devreme: întins pe canapea, scoțând prin pielea împuţită alcoolul băut. Nu avea altceva mai bun de făcut. Ana plecase… Probabil că a doua zi avea să se întoarcă, ca de fiecare dată, pentru a-l mai chinui un pic cu prezenţa ei angelică.
Era parcă un blestem…. Un blestem pe care îl simţea atât de amar şi atât de agresiv încât mai niciodată nu putea gândi lucid. De aceea alesese alcoolul ca scut.. Cristi nu mai deosebea realitatea de imaginaţie. În mintea lui totul era o adunătură de gânduri violente şi sinucigaşe, ce încercau să fie stăpânite de o anumită conştiinţă. La început, blestemul fusese plăcut la atingere, îndeajuns cât să îi coloreze viaţa cu o nuanţă mai plăcută. Odată cu trecerea timpului totul s-a schimbat radical, ducând realitatea într-un colţ tulburător al iraţiunii.
Acţiunile lui luau o nuanţă prea puţin plăcută.
    Probabil acesta era motivul pentru care Ana a pus la un moment dat piciorul în prag hotărând să aleagă alt drum. Dacă voia să cântărească situaţia, Cristi îşi dădea seama că tot ce se întâmplase de-a lungul anilor de facultate, care au însemnat practic anii relaţiei dintre cei doi, fusese din cauza lui. El gândise totul de la bun început, astfel încât să se ajungă în momentul în care se afla în acea noapte. Îşi dorise despărţirea de Ana, îşi dorise suferinţa prin care trecea în acele clipe, îşi dorise singurătatea de care suferea de atâta timp, îşi dorise şi îşi planificase situaţia de-a-ntregul încă de la început.
    Oare chiar aşa să fi fost aşezate gândurile lui? Cu siguranţă, chiar dacă aceste lucruri nu aveau să fie adevărate, Cristi nu conştientizase cu adevărat unde avea să împingă totul. Trebuia totuși să se învinovăţească pentru tot ce-a facut?
Nu avea de ce… Era deja blestemat. Se autopedepsise înainte ca totul să se întâmple, alegând o variantă a vieţii mai puţin plăcută.
    Îşi mai turnă un pahar de Jack Daniel’s, pe care îl dădu pe gât instantaneu, după care se întinse la loc pe canapea încercând să adoarmă. Poate aşa avea să uite totul. Poate că a doua zi, totul avea să se regleze, totul avea să revină la normal. Lângă el, pe canapea, avea să fie Ana, care dormea susurând cu capul pe pieptul lui ; la câteva străzi distanţă aveau să îi aştepte prietenii lor, cu bagajele făcute pentru o excursie undeva la munte ; în sertarele biroului avea să se ascundă o cutie neagră, ce conţinea două inele de logodnă…. Iar planurile viitorului aveau să fie bine ascunse în sufletele şi minţile lor…
    Sunetul picăturilor de ploaie se auzea parcă mai zgomotos ca în momentul în care el se trezise, furtuna dând semne că se înteţeşte, aducând veşti din ce în ce mai proaste. Luminile pâlpâitoare ale fulgerelor de afară  o să îi deranjeze ochii până în momentul în care mintea lui se va închide, lăsând volumul zgomotelor naturii la minim. Încercă pentru moment să îşi lase gândurile libere creând o ipostază vidă. Numără vreme de câteva secunde picăturile ce se auzeau bocănind pervazul ferestrei şi se părea ca metoda dă rezultate.  Zgomotele din jur nu se mai auzeau atât de puternic, totul rezumându-se la numărătoarea greoaie, care parcă decurgea cu încetinitorul, a picăturilor de ploaie.
Pocnetul dezintegrării picăturilor se auzea din ce în ce mai înfundat, derulat parcă de zeul atotputernic în cea mai lentă viteză. În cele din urmă, Cristi se cufundă într-un somn adânc, alcoolizat, în care nici măcar visele nu îşi aveau locul.

7

    Atingerea ei rece îl făcu să tresară… mental. În ciuda acestui fapt, el se afla într-un somn mult prea adânc pentru a mai putea reacţiona în vreun fel, dar simţea, din depărtarea realităţii, atingerea rece şi tăioasă,  de mai bine de câteva zeci de secunde. Încercă pentru moment să îşi deschidă ochii însă o greutate îl împiedică. Atingerile reci continuară… Degetele ei subţiri și puternice îi explorau pieptul schilodit ce pompa oxigen rapid.
Trupul tremurând îi accepta nimfei orice sacrificiu… Simţi în paralel o erecţie puternică. Atingerile ei îl introduseseră într-o lume demult uitată. Un dor năprasnic îl învălui vreme de câteva minute, dându-i impresia că tot ce se întâmpla făcea parte dintr-un vis, un vis frumos... cu mici tente de coşmar. O forţă uimitoare îl împiedica să deschidă ochii.
    Pe fundalul sonor al furtunii de miez de vară, auzi o voce cunoscută, care întotdeauna îl liniştise, ce îi şoptea cuvinte de iubire. O voce suavă, simplă şi în acelaşi timp complicată, care îi îmbiba creierii cu ficţiuni ale unei poveşti de iubire demult distruse.
    -Încă te mai iubesc…
    Vocea Anei îl învăluia, lovindu-l parcă din toate colţurile camerei. Ar fi vrut să îi răspundă, dar nu se  putea asculta pe el. Era dominat…
    -Înca te mai iubesc…
    Acum, totul nu era decât o ficţiune amărâtă… Cu siguranţă o amărâtă de ficţiune ce lua amploare, poate chiar un vis « erotic ». Nu vroia să îl trăiască, vroia să pună punct înainte ca totul să se transforme într-un adevărat coşmar. Coşmarul lua amploare…. Un sărut scurt îşi făcu simtită prezenţa în acelaşi mod rece şi teribil precum începuse totul. Buzele erau perfect conturate precum erau în realitate buzele Anei. Aveau aceeaşi dorinţă, aceeaşi tărie perfectă. Buzele coboară încet pe trupul schilod şi transpirat.
    La un moment dat, braţele lui Cristi fură imobilizate de două mâini mici, extrem de puternice. Băiatul nu putea face nicio mişcare împotriva puterii divine pe care o simţea deasupra sa. Buzele, cu săruturi apăsate şi senzuale, coborâră până în dreptul abdomenului.. Voia să reacţioneze…. Puterile îl lăsaseră demult. Buzele ei reci creau săruturi tăioase. Forţa divină a fantasmei ce îl chinuia de mai bine de zece minute, îi desfăcu cureaua de la blugi cu o ardoare ieşită din comun, pe fundalul vocii feminine ce îl tachina cu cuvinte pe care Cristi nu le mai auzise încă din momentul în care relaţia dintre el şi Ana se prăbuşise. Ştia că trebuie să oprească acel circ înainte ca totul să se transforme într-un adevărat coşmar. Niciunul din muşchii săi schilodiţi de atâtea sticle de Jack Daniel’s nu putea reacţiona. Săruturile ei erau atât de puternice….
    Ochii îi erau închişi… cu atâta putere încât pleoapele îl dureau. Nu îi putea deschide deşi asta îşi dorea. Simţea buzele Anei, reci… Simţea plăcere…. Prea multă plăcere…. Voia ca totul să se oprească. Voia ca nimfa ce stătea deasupra lui, nimfa ce îi şoptea că îl iubeşte, nimfa ce îl excita, să dispară. Imaginea persista. Totul parcă se răzbuna pe modul său de a trăi, pe modul de a înţelege tot ce se mişcă în jurul său. Călcase prea mult pe toţi cei din jurul său. Minţise şi distrusese atât de multă lume încât nici el nu realiza dacă putea sau nu să se oprească. Visul se transforma pe fiecare secundă ce trecea în cel mai mare coșmar.

8

    În următoarea dimineaţă, Cristi se trezeşte transpirat și gâfâind. Ştie că ceea ce se întâmplase în noaptea precedentă nu fusese întocmai un vis.
Pune în balanţă toate cele întâmplate. Apariţia ei în diferite momente, atingerea ei clară, vocea ei impunătoare, imaginea ei perfectă… Unde este Ana? Ce se întâmplase cu ea? Îşi aruncă privirea pe fereastra camerei. Câţiva fulgi de nea îşi fac apariţia izbindu-se de pervazul argintiu din exterior. Cristi deschide fereastra şi atinge cu grijă imaginea clară din faţa ochilor săi. Temperatura rece nu îl afectează cu nimic. Îl face chiar să se simtă mult mai bine. Un fior brusc îl trece imediat cum prinde un fulg de nea în palmă. Îl observă cum se topeşte, dispărând în neantul realităţii.
Ochii săi privesc în gol încercând să găsească o explicaţie pentru toate cele întâmplate. Realitatea nu este întotdeauna explicabilă şi, sub cele mai mult forme, devine total neplăcută pentru cei ce o conştientizează şi o observă. Se întoarce în interiorul camerei sale şi priveşte în jur. Aceeaşi realitate…. Sticle de whisky, pachete de ţigări, haine jegoase aruncate peste tot în jur…. Mizerie…  Totul este o mare mizerie… ca şi întreaga lui viaţă. O mare mizerie…Doar masa de sticlă tronează într-o curăţenie obsedantă, păstrată de cineva care oricum nu mai exista. Cine? Unde?
Un miros ciudat învăluie întregul apartament. Nu este un miros plăcut. Nu este mireasma care îl învăluia de atâta vreme…. Mireasma ei. Este mireasma unui corp în descompunere….A unui hoit… Pentru moment îi vine să vomite, un ghem din stomac încercând să iasă la suprafaţa realităţii.
Făcu câţiva paşi ţinându-şi respiraţia, până în mijlocul camerei. Răscolește într-un morman de ţoale de pe canapeaua pe care adormise, adulmecând în căutarea hoitului de la care vine mirosul insuportabil ce ar fi ridicat din morţi un întreg cimitir. Are ochii ieşiţi din orbite, injectaţi, prematur treziţi… Izbește cu putere unul dintre fotoliile din mijlocul camerei, apoi lovește cu piciorul biroul pe care se află computerul tăcut.
Răscolește vreme de câteva minute întreaga cameră, în cele din urmă gâfâind nervos în faţa şifonierului. Poate că de acolo…. Deschide uşile cu grijă… Trupul Anei. Îndesat ca un morman de carne într-o plasă în mijlocul pieţei centrale a oraşului. Trupul ei în descompunere, devorat pe jumatate de putrefacţie. Picioarele… braţele… sânii… Doar chipul îi rămăsese intact. Cu aceeaşi expresie a feţei… Cu ochii bulbucaţi, şi cu gura strâmbă… Într-o baltă de sânge închegat se afla trupul neînsufleţit al Anei, marea iubire a celui care îşi dedicase viaţa singurătăţii şi a suferinţei.
Iubirea nu îţi poate oferi decât suferinţă… decât nelinişte… Aşa spunea de fiecare dată Cristi…
    Cristi se prăbuşeşte în genunchi cu ochii aţintiţi către trupul neînsufleţit ce zăcea în şifonier de foarte multă vreme. Atinge trupul neînsufleţit pentru a se lămuri că este real. Este într-adevăr real. Ştie că ceea ce facuse era de neiertat.Realitatea devine prea dură pentru el.
    Băiatul sărută mâna cadavrului în descompunere şi, zâmbind, închide uşa şifonierului, se așază pe canapea, își aprinde o ţigară şi își umple paharul de pe masă cu alcoolul său preferat.

O insula, doua destine. Partea a V-a: Independenta

Posted by Ghe Neguzzu on September 30, 2013 at 1:45 PM Comments comments (0)

Aminteam în numărul precedent despre campania generalului Charles Leclerc în colonia Saint-Domingue, menționând la final că situația avea să se modifice drastic în decurs de trei ani. Leclerc părăsea portul Brest în decembrie 1801, alături de un efectiv estimat la 40000 de oameni și sosea în Hispaniola circa trei luni mai târziu. Francezii au avut succes în debutul campaniei, ce a culminat mai apoi cu arestarea și deportarea lui Toussaint Louverture în Franța. Însă cu timpul, mii de francezi au căzut victime, în mare parte din pricina febrei galbene. Printre aceștia s-a numărat și Charles Leclerc. Campania europenilor urma să fie continuată de Donatien-Marie-Joseph de Rochambeau, cel care și-a condus trupele în ultima mare bătălie cu revoluționarii haitieni. La Vertières, în toamna lui 1803, insularii aflați sub comanda lui Jean-Jacques Dessalines și François Capois au obținut victoria decisivă, în consecință forțându-i pe adversari să părăsească țara. La finele lui 1803, francezii s-au retras din insulă cu efective diminuate considerabil.

Dessalines, eroul unei națiuni, proclama independența noului stat la 1 ianuarie 1804, la Gonaïves.


Jean-Jacques Dessalines

 

Amintește Jacques Nicolas

Léger în Haiti, Her History and Her Detractors că, pentru ca ultimul vestigiu al dominației franceze să fie îndepărtat, numele de Saint-

Domingue a fost schimbat, fiind adoptată vechea denumire a zonei occidentale, adică Haiti. Odată cu declararea independenței, Haiti se transforma într-o imensă tabără militară; numeroase puncte de interes au fost fortificate, pentru a le înlesni apărarea în cazul unei invazii franceze. Joan Dayan în Haiti, History, and the Gods scria că Dessalines îi îndemna pe conaționali să lupte până la moarte pentru patria lor, reamintind în același timp atrocitățile comise de europeni de-a lungul secolelor. Mai mult, Dessalines era de părere că reușita în fața francezilor a servit nu numai propria-i națiune, ci întreaga Americă: „Mi-am salvat țara. Am răzbunat America.ˮ Joan Dayan se întreabă însă: „pentru cine vorbește Dessalines?” Mai precis, cui se adresa acesta, atunci când în discursuri folosea atât limba franceză, cât și creola? Despre numeroși revoluționari s-a scris că nu cunoșteau franceza, din pricina educației precare; de regulă doar cei ce ocupau funcții de conducere și tratau direct cu europenii cunoșteau franceza. Despre Dessalines se spune că abia reușea să se semneze. În plus, mulatrul Boisrond-Tonnere, educat în Franța, este autorul versiunii finale a Actului de Independență de la 1804, citit (susțin unii) de către Dessalines. Cu toate acestea, unii istorici (fie ei haitieni sau străini) îi descriu pe revoluționari drept capabili să înțeleagă franceza. Nu se poate preciza cu exactitate când a apărut creola haitiană, cert este că abia după 1980 se poate vorbi despre o limbă scrisă. Lexicul este în mare parte de origine franceză, cu influențe nigero-congoleze. Creola haitiană (Kreyòl ayisyen) este o limbă apărută în urma contactelor repetate dintre francezi și diferitele popoare vest-africane stabilite în insulă, inițial servind ca mijloc de comunicare între sclavi și patroni.

Influența franceză poate fi sesizată și în alte sfere. Drapelul vertical bicolor haitian este inspirat de tricolorul francez. La 1803, pe drapelul insurgenților haitieni se regăseau culorile albastru și roșu. Conform Constituției de la 1805, drapelul haitian era alcătuit din negru și roșu. În 1806 se revine la forma albastru-roșu. După 1811, negru și roșu. În prezent, conform Constituției din 2012, culorile sunt dispuse pe verticală, cu albastru în partea superioară și roșu în partea inferioară. Roșu și albastru sunt culorile steagului parizian. Albul din drapelul francez este identificat în anumite surse cu monarhia. Mai mult, deviza „Libertate sau moarteˮ, folosită la 1803, era de asemenea inspirată din motto-ul revoluționar francez „Libertate, egalitate, fraternitateˮ. Actualmente, deviza Republicii Haiti este, conform Constituției, chiar „Libertate, egalitate, fraternitateˮ.

Franța a trecut de la Prima Republică la Primul Imperiu în mai 1804, iar Haiti a făcut același pas după doar câteva luni. De ce și-a asumat Dessalines aceeași funcție ca și Napoleon Bonaparte? Léger susține că în încercarea de a se desprinde de schema de organizare franceză, haitienii au căutat o nouă titulatură pentru liderul noului stat, căci până în acel moment lideri erau așa-numiții guvernatori, o funcție transmisă de la europeni. Și totuși, cum respinge Haiti modelul francez? Léger consideră că această nouă titulatură nu a adăugat nimic la puterea dictatorială a lui Dessalines, care a refuzat însă crearea unei clase nobiliare, căci trăsătura definitorie a noului stat era egalitatea între cetățeni.

Una dintre principalele prerogative ale lui Jean-Jacques Dessalines a fost așa-zisa îndepărtare a albilor din Haiti, percepuți ca „elementul străinˮ. În acest sens, la scurt timp după proclamarea independenței de stat a fost declanșat -ceea ce istoricii numesc „Masacrul de la 1804ˮ. Derulat din februarie până în 22 aprilie și purtat fără arme de foc, masacrul a fost catalogat drept un act de retribuție pentru politica impusă de europeni. Principalele ținte erau acum proprietarii de terenuri și soldații francezi. Phillipe Girard scrie în The Slaves Who Defeated Napoleon: Toussaint Louverture and the Haitian War of Independence, 1801-1804 că în data de 18 aprilie 1804, la sosirea lui Dessalines în Cap-Haïtien, haosul pusese stăpânire pe orașul-port: execuții pe străzi, percheziții, tentative de a părăsi țara (fie pe vasele negustorilor, fie traversarea graniței orientale) etc. Se menționează de asemenea că oamenii vremii estimau numărul victimelor la circa 3000, „probabil o exagerareˮ, de vreme ce doar 1700 de albi mai rămâseseră în oraș în urma retragerii franceze din 1803. Tot Girard menționează că atât femeile albe, cât și cele mulatre, au fost abuzate sexual, probabil ca „răsplată” pentru atitudinea din trecut a patronilor față de sclave. Dessalines a prezentat masacrul ca pe o formă de creare a națiunii, considerând că liniștea trebuia adusă prin vărsarea sângelui călăilor.


Ce rămânea în urma acestor acțiuni represive? Orașe prădate, proprietăți și bunuri confiscate, uniuni din interes. Dessalines a declarat că toți haitienii sunt „negriˮ, punând astfel semnul egal între cetățenie și culoare. În zilele noastre, un străin (indiferent de culoarea pielii) este numit „blanˮ. Însă același Dessalines a acordat cetățenie și polonezilor (despre care se spunea că nu cunoșteau limba localnicilor și rareori franceză) ori germanilor ce inițial s-au aflat de partea forțelor franceze, văduvelor proprietarilor, francezilor aleși, astfel încât uniformitatea rasială este doar un mit. Girard afirma: „Singura țară din lume condusă de sclavi emancipați era dovada vie că negrii nu se pot auto-guverna.ˮ

C.L.R. James scria în The Black Jacobins că Dessalines a fost încoronat în octombrie 1804, însă proprietarii albi au rămas neatinși, iar negrii, în ciuda faptului că erau incitați, nu i-au deranjat pe albi. „Pace vecinilor noștri. Ură eternă Franței. Acesta este strigătul nostru.ˮ

Pentru a revitaliza agricultura, Dessalines a restabilit sistemul plantațiilor. Numeroase terenuri au trecut în posesia statului, ceea ce a atras nemulțumirea foștilor

Port-au-Prince, în jurul anului 1800

 

proprietari. Alte terenuri au revenit patronilor de odinioară. Haitienii se vedeau obligați să muncească din nou pe plantații, deși aparent trăiau într-o țară liberă. Conflictele rasiale nu erau stăvilite nici în această perioadă, noi dispute iscându-se între mulatri și negri.

Însă sarcina noului guvern de a reorganiza țara era dificilă. În statul militar era nevoie de experți în administrație, de oameni iscusiți. Britanicii, prin guvernatorul Jamaicăi, s-au arătat interesați de o colaborare cu haitienii. În schimbul exclusivității drepturilor comerciale externe, britanicii se angajau să protejeze insula. Léger scrie că refuzul lui Dessalines a făcut ca la acea vreme să fie reînnoite relațiile comerciale cu Statele Unite.

Ca răspuns la decretul francezilor ce prevedea masacrarea haitienilor de peste 14 ani, Dessalines a declanșat în februarie 1805 un atac asupra zonei orientale, aflată la acea vreme sub administrarea generalului Ferraud. În martie, armata haitiană era în capitala Santo Domingo, susține Léger, care ar fi capitulat dacă nu ar fi apărut întăririle francezilor. Dessalines, de teama unui atac asupra coastei haitiene, a evacuat Santo Domingo.

Prin Constituția din mai 1805, sclavia era abolită definitiv în Haiti. Cu toate că a contribuit la organizarea noului stat, Dessalines era un personaj temperamental, obișnuit fiind ca ordinele să îi fie îndeplinite. Și aici Léger este de părere că abordarea liderului haitian nu era cu mult diferită față de despotismul francez. Precedenții guvernatori - ca de Blanchelande, Sonthonax, Gabriel d'Hédouville, Leclerc, Rochambeau - obișuiau să se sprijine pe forțele armate, astfel că nu sunt surprinzătoare deciziile lui Toussaint sau Dessalines de a implementa aceleași tactici.

Joan Dayan amintește că Dessalines a rămas fidel practicilor religioase comune haitienilor, cu alte cuvinte tradițiilor cu origini africane (Constituția de la 1805 garanta libertatea cultelor). Se spune însă că acesta nu ar fi urmat sfatul spiritelor, care îl preveniseră să nu meargă la Pont Larnage (acum Pont-Rouge).

Politica promovată i-a atras adversari lui Dessalines. Printre aceștia, Alexandre Pétion și Henri Cristophe. Dessalines impusese un regim drastic, un soi de militarism agrar. Societatea era împărțită între cei ce lucrau pământurile și cei ce se asigurau că pământurile sunt lucrate. Cu timpul, relațiile dintre împărat și așa-numiții săi locotenenți s-au răcit. Zvonul că cei din urmă urmau să fie arestați a contribuit la crearea unui conspirații. În aceste vremuri, în sudul țării se contura o mișcare a cărui plan era limitarea prerogativelor liderului și extinderea libertăților cetățenilor.

Dessalines a ieșit din capitala Marchand (departamentul Artibonite, nordul țării), hotărât să suprime revolta din sud. Încrezător în forțele proprii și fără să acorde atenție avertismentelor ce veneau din partea consilierilor, împăratul s-a îndreptat către sud. În apropiere de Port-au-Prince, la Pont-Rouge, a fost înconjurat din toate părțile și împușcat, deși a încercat să se apere. Léger l-a descris pe Dessalines ca pe „o victimă a obiceiurilor regretabile ale vremii și a libertății a cărei garant a fost.ˮ Ce ar trebui să înțelegem prin „obiceiurile regretabile ale vremiiˮ?

Declinul lui Dessalines pare abrupt, însă pentru a putea vorbi despre decădere trebuie să analizăm și apogeul. A existat în realitate un asemenea moment? Știm că Toussaint a fost acuzat atunci când a dezertat din armata spaniolă și a trecut de partea francezilor. Însă în aceeași situație s-a aflat și Dessalines. „I-am zis lui Dessalines să taie copacul, nu să-l smulgă din rădăcinăˮ - acestea erau cuvintele lui Toussaint cu referire la atitudinea aliatului său în vremea așa-numitei „campanii de pacificareˮ. La Crête-à-Pierrot, Dessalines a ținut piept ofensivei lui Leclerc. La scurt timp însă, încheie o alianță cu Leclerc, Pétion și Rigaud. Conștientizând planul europenilor de reinstaurare a sclaviei, Dessalines rupe alianța cu francezii. La fel a acționat și Pétion, un vechi rival al lui Toussaint. Însă atunci când Leclerc i-a cerut lui Dessalines să-l aresteze pe Toussaint, generalul francez s-a lovit de refuzul haitianului. La Vertières, Dessalines a luptat alături de rivalul Pétion. A reprezentat proclamarea independenței apogeul carierei lui Jean-Jacques Dessalines ori a fost acesta începutul sfârșitului?

După campania dominicană din 1805 și declinul lui Dessalines, Henri Cristophe s-a aflat în mijlocul luptei pentru putere cu Alexandre Pétion. Henri Cristophe împărtășea ideile defunctului împărat cu privire la prerogativele unui lider. Insurecția nu atinsese nordul țării, acolo unde Cristophe s-a retras de teama represaliilor ce puteau avea loc în sud, în fieful lui Pétion. În ochii săi, unica soluție de moment era menținerea unei discipline severe și a puterii absolute. În regiunile din sud și vest se dorea însă limitarea autorității liderului statului. În fruntea mișcării, Alexandre Pétion, fiul unui francez înstărit și al unei haitiene. Léger susține că acest personaj lua decizii după voia inimii, dorind să ofere poporului numeroase libertăți, crezând că oamenii pot prinde drag de muncă dacă vor fi împroprietăriți. Cristophe în schimb era un individ calculat, un adept al ideologiei lui Dessalines: o mână de fier este menită să îi țină în frâu pe oameni.

Din pricina disputei pentru putere, statul haitian a fost împărțit. În 1807 existau două diviziuni: Statul Haiti (în Nord), respectiv Republica Haiti (departamentele vestice și de sud). Abia în 1821 se reușea reunificarea țării, sub Jean Pierre Boyer, protejat și succesor al lui Pétion. Ca și predecesorii săi, Boyer a dorit să își extindă influența și în zona orientală, acolo unde Santo Domingo își proclamase independența față de Spania.

În mandatul lui Boyer a fost semnat tratatul de la 1825. Franța recunoștea independența statului insular în schimbul unei indemnizații de 150 de milioane de franci (redusă după 1838). Acesta a fost prețul suveranității haitienilor.

 

 

Mai mult decat simpla relaxare

Posted by Ghe Neguzzu on September 30, 2013 at 1:45 PM Comments comments (0)

Michael Fesser este un tânăr muzician german, care trăiește în Cologne și care compune muzică ambientală, pop și de film. L-am descoperit întâmplător pe Youtube și m-a uimit numărul mare de vizualizări ale clipurilor sale cu muzică de relaxare, deși majoritatea vizitatorilor acestui site este atrasă de cântecul comercial. Chiar dacă are numeroși fani, Michael își vinde albumele ieftin (5-9$) și încarcă majoritatea creațiilor sale pe Youtube. El compune mult, astfel că, din 2011 și până azi a reușit să înregistreze peste șase ore de muzică. Pe internet, înregistrările sunt însoțite de materiale video, care constau în filmări foarte bune pe care el le-a realizat în diverse zone naturale. Armonia dintre imagine și sunet este, fără îndoială, un element care îi alimentează succesul. Însă calitatea muzicii este cea care primează. Dincolo de calmul pe care îl induc, piesele se remarcă prin perfecta „colaborare” a instrumentelor cu sunetele electronice. Pianul domină toate compozițiile, oferind forță, iar sunetul chitarei le echilibrează prin suplețea specifică. Fundalul electronic adaugă dinamică și culoare, întregind demersul. Unele piese se construiesc în jurul unei singure teme, fără a aluneca spre improvizație superficială sau fastidios.

După cum afirmă însuși Michael Fresser pe site-ul său (relaxdaily.net), muzica sa este construită ca „hrană pentru minte”, având la bază ideea că omul trebuie să devină „mai puțin ocupat și mai uman”. Astfel, muzica de relaxare nu trebuie să te facă să te întinzi într-o stare de beatitudine, ci să te ajute să te întorci către tine însuți, prin realizarea contrastului cu rutina zilnică. Timpul petrecut ascultând muzică trebuie să devină „timp de calitate”, în care să-ți pui întrebări, care te vor ajuta să te concentrezi către lucrurile care contează cu adevărat pentru tine și, implicit, către o viață mai bună. Piesa mea preferată este No 072, mai dinamică, dar în același timp la fel de caldă și relaxantă. Dialogul dintre pian și chitară exprimă chiar contrastul dintre exteriorul solicitant și dorința interioară de a te relaxa. Sunetul pianului alternează între declamativ și șoptit, dezvăluind formele naturii, între vegetal și mineral, ca într-o călătorie pe dealurile Toscanei, căci compozitorul a ales această regiune ca fundal vizual pentru piesa sa.

Într-o epocă în care muzica este percepută doar ca suport pentru dans sau ca pur refugiu afectiv, Michael Fresser ne amintește că ea este, în primul rând, un produs destinat minții, adevărata relaxare fiind o consecință a esteticului care stimulează gândirea.

You need Adobe Flash Player to view this content.


 

Contururi interioare: Despre romanul Ferestre zidite, de Alexandru Vona (II)

Posted by Ghe Neguzzu on September 30, 2013 at 1:40 PM Comments comments (0)

Incipitul romanului fixează un univers atemporal şi aspaţial şi introduce cititorul în lumea personajului narator. Pe parcursul romanului vom observa că atemporalitatea devine una existenţială. Timpul aparţine singurătăţii şi se contorsionează pe trăiri apăsătoare. Există două timpuri: un timp al romanului şi cel din afara sa. „Eram trist, dar nu ca în toate zilele, mai precis, ca în fiecare început de zi, de tristeţea multiplă a ochilor întorşi de pe farmecul contururilor interioare (visez aproape întotdeauna), a creierului rupt din lanţul aventurilor de dincolo, aventuri în care toate nuanţele sunt semnificative – zâmbetul infim de pe obrazul fetei înseamnă că undeva în spatele meu s-a deschis o fereastră, se simte umbra norilor albi, respiraţia prăpăstiilor albastre şi vântul rătăcind printre ramurile graţios ondulate ale plopilor, astea toate, bineînţeles, numai din marginea ridicată puţin a buzei umede - de tristeţea sângelui ce-şi găseşte în vacanţa somnului prilej pentru călătorii din ce în ce mai savante şi o altă conştiinţă voluptoasă, a sângelui ce trebuie să alimenteze din clipa în care ne trezim membrele absurd agitate ce-l reduc la rolul lui umil de mesager orb al vieţii.” Realitatea în care cititorul este introdus este aceea a visului, metodă prin care naratorul se autoevaluează testându-şi conştiinţa cu cele mai dure adevăruri, având drept scop eliberarea de sub tirania necunoscutului.

Sintagma „ochii întorşi de pe farmecul conturelor interioare” redă orientarea în straturile adânci ale conştiinţei, aceiaşi ochi care reflectă oglinda sufletului sunt „întorşi” oarecum către persoana care îi posedă pentru a se analiza. În incipitul romanului se stabileşte diferenţa dintre vis şi realitate. Visul este echivalat cu „vacanţa somnului”, cu ruptura faţă de aventurile de dincolo. Tristeţea devine una universală, care lasă urme „pe plaja corpului” ca nişte „ochiuri de fluid amar”, și devine o prezenţă vie care dispare şi apare în funcţie de starea naratorului. Prezenţa altcuiva în cameră alungă singurătatea, implicit, tristeţea. „În alte zile, tristeţea aceasta mă părăseşte atât de iute încât femeia de serviciu care îmi aduce laptele n-o mai găseşte în odaie. Nu-şi dă seama că aceasta e cauza pentru care simt nevoia să-mi vorbească despre timpul de afară sau să-mi explice zgomotul nocturn de la birtul din colţ; eu însă ştiu că vorbele ei înseamnă că în mod neobişnuit tristeţea mea, care acţionează ascuns şi asupra ei, s-a risipit şi îi zâmbesc recunoscător pentru această bună veste.” Tristețea este asociată atât realităţii cât şi visului. Ambele lumi, atât de intersectate pe parcursul romanului, sunt analizate prin intermediul imaginilor vizuale sugestive. Pornind de la această interpretare, primul titlu al romanului, „Intersecţii”, ar putea fi interpretat astfel: o permanentă intersecţie a visului cu realitatea care aminteşte de fiecare dată că suntem nişte „mesageri orbi ai vieţii” cu „chip de lut”, nişte călători care ne lăsăm purtaţi de împrejurări.

În cazul personajului principal visul apare ca o intensă activitate psihică, cu precizarea că aceasta nu reprezintă o eliberare de „obstacolele naturii exterioare” ci, dimpotrivă, este o activitate redată de influenţa realităţii exterioare asupra celei interioare. Căutării i se succede aşteptarea, de unde şi asemănarea acestei opere cu un roman al aşteptării. Trecutul actualizat prin vis va adânci şi mai mult îndoielile. Se cere ca această rememorare a trecutului să se finalizeze printr-o împăcare cu sinele dar metoda eşuează pentru că trecutul şi tristeţea aceasta seculară devin o obsesie pe care o remarcăm chiar din primul rând al romanului.

Ceea ce reflectă de fapt romanul este lipsa comunicării iar cauza și soluția rămân necunoscute.

Romanul are un singur fir epic, simplu în aparenţă. Subiectul central îl constituie întâlnirea cu tânărul necunoscut şi cu femeia misterioasă, a căror relaţie este aceea de frate şi soră. Se îndrăgosteşte de această tânără şi, din acel moment, naratorul va intra în mediul familial al tinerei pentru a o cunoaşte mai bine. Va întâlni astfel o bătrână, a cărei prezenţă devine la fel de misterioasă în momentul în care este anunţat de vecinul său, croitorul, că, de fapt, pe această femeie o ştie moartă, pentru că s-a spânzurat de durere după moartea soţului său, bolnav de epilepsie.

Romanul abundă în detalii fizice. Oraşul este anost, leneş, plouă mai tot timpul iar ceaţa nu întârzie să apară.

Personajele nu au nume, nu sunt individualizate, iar descrierea lor se limitează doar la aspectul exterior. În roman există doar croitorul, frizerul, telefonistul, un camarad de armată, contabilul, necunoscutul, tânăra misterioasă, bătrâna. Gesturile lor sunt banale iar fiecare prezentare a lor este realizată în aşa fel încât să pară un strigăt interior, o poruncă interioară prin care se cere să se dezvăluie mai mult. „Îi vorbisem unei cunoştinţe despre modul straniu în care, de la o fereastră, o femeie tânără răspunsese la salutul unui bărbat, soţul probabil, de pe stradă. Îşi lipise o clipă palma de frunte, ca atunci când vrei să vezi dacă ai febră, şi apoi o depărtase cu o expresie de confuzie, de parcă o dată cu eliminarea posibilităţii unei halucinaţii, nimic nu mai era explicabil. Sunt gesturi care trebuie să fie urmate de ceva – nu se pot pierde în gol. Ca după aruncarea unei pietre într-un puţ, urmează iremediabil aşteptarea şi, oricât de târziu, răspunsul din adânc. Nu-mi găseam cuvintele să explic aprehensiunea abia simţită.” Importanţa pe care naratorul o acordă unor astfel de gesturi simple este inedită, iar suferinţa descoperirii inutilităţii acestora capătă proporţii. Ideea care se doreşte a fi subliniată este aceea că suntem obişnuiţi cu rutina zilnică şi orice gest care nu face parte din obişnuinţa noastră este depăşit repede. Exemplul îl întâlnim chiar în roman unde naratorul acceptă că realitatea exterioară este supusă unei convenţii, echivalând acest fapt cu uşurinţa identificării unui obiect în propria odaie – scaunul – deoarece ştie că locul lui este acolo, faţă de neputinţa recunoaşterii aceluiaşi obiect într-o odaie străină, fiindcă, admite acesta, de fapt nu văd nimic. Ceea ce rezultă de aici este faptul că această stare de întuneric este universală, ne aparţine tuturor. Detaşarea naratorului de această realitate se realizează prin vis unde apariţia cerului senin, în locul obscurităţii, îi oferă sentimentul dezlegării de aceasta. Observăm un detaliu important al fenomenului, întrucât această detaşare de exterior se realizează în mod conştient, iar visul are loc în starea de veghe şi este întotdeauna anunţat prin propoziţii precum „mă întind atunci pe pat, învins; tavanul se întunecă din ce în ce, apoi se ridică încet, luminându-se până când, subit, obscuritatea dispare, mă simt ca sub un cer senin” sau „mă întind pe pat şi jocul începe”. Activitatea din vis este asociată unei aventuri. Prin urmare, visul devine „un substitut al oricărui conţinut sentimental şi intelectual al asociaţiilor de idei.”

Tăcerea este fenomenul care domină romanul. Personajul-narator nu poate evada din ea şi nu i se poate opune. Tăcerea este duşmanul care nu întârzie să-i amintească acestuia de „întâmplările în aparenţă numai nesemnificative” cu care se întoarce de afară. Cu alte cuvinte, interiorul, microcosmosul se află în permanenţă sub presiunea macrocosmului prin tăcere. Visul este invadat de acest fenomen negativ încât naratorul „simte cum vâltoarea năruie deodată cărămizile şubrede ale conştiinţei.”

„Când întâlnesc un condiscipol nevăzut de mult, îl întreb dacă s-a însurat; dacă îmi răspunde afirmativ, îl întreb dacă are copii, cu ce se ocupă. Apoi se desfăşoară lista colegilor comuni, cu aceleaşi întrebări, ca în faţa unei autorităţi cu chestionare tipărite pe formulare. Nu cred să fiu prea distractiv. Oamenii se poartă cu mine ca automatele din gări. Nu fac nimic, nu se întâmplă nimic. Introduc o monedă, uneori primesc un răspuns precis şi prevăzut de mine, ca bomboanele cu miros de săpun, învelite în hârtie lipicioasă; alteori automatul pare stricat, mai introduc câte o monedă, şi încă una, tot nimic.Dacă suntem undeva în public, se întâmplă atunci uneori ceva extrem de neplăcut. Trece un necunoscut şi cu un cuvânt repezit, ca un pumn în automat, spre interlocutorul meu, face să curgă deodată prin gura de tablă toate bomboanele.” Ceea ce naratorul subliniază în acest fragment este lipsa de socializare. Romanul este înţesat de trimiteri indirecte spre trăsătura caracteristică a omului – obişnuinţa – din cauza căreia dialogul dintre două sau mai multe persoane nu se rezumă decât la informaţii banale, superficiale care nu au un conţinut important. De multe ori ne împotmolim în universul repetabilităţii şi ne complacem atât de mult în existenţa noastră încât uităm că există nou. După Ambrose Pierce, obişnuinţa este asociată cu cătuşe pentru cel liber. Cel mai îngrijorător lucru este acela al asumării acestei întemniţări. Suntem prizonierii propriului nostru ridicol, suntem vinovaţi de economie de cuvinte înţelepte, suntem automatele care, o dată alimentate, oferim informaţii superficiale, doar de dragul de a schimba o vorbă cu o persoană pe care nu am mai întâlnit-o de mult. „Gura de tablă” le aparţine acelora care preferă un lung drum spre nimic.

Superficialitatea nu se resimte doar în cadrul comunicării. Obrazul încărcat de pudră ieftină al unei mătuşi îndepărtate dă o notă de artificialitate tabloului.

Personajul-narator este un observator atent. Se simte inutil între doi deţinători ai rutinei. Dialogul aparent între narator şi un interlocutor ales la întâmplare, -proiecţii metamorfozate ale eului său - nu are un conţinut, cuprinde enunţuri scurte, interogaţii al căror răspuns pare a rămâne suspendat în timp. „«Te-ai gândit vreodată cum arată frizerii când pleacă seara acasă?» Cuvintele nu-mi traduceau bine gândul şi rămăsesem o clipă paralizat. «Nu frizerii, vreau să spun oricine.» «Cum adică?» Nu eram în stare să mă gândesc la ce să răspund, totuşi nu mă oprisem. «Nu înţelegi? Toţi oamenii care pot fi văzuţi făcând un lucru, fără îndoială puţin interesant, frizerii, telefoniştii, în sfârşit mulţi alţii. » Continuasem fără să mai pot stăvili fluxul cuvintelor. Vorbisem mult, din ce în ce mai încâlcit, ca în vis, când nu pot să strig la vederea monstrului; ar fi trebuit să mă opresc de mult, omul recăzuse în indiferenţă, începuse chiar să dea semne de nerăbdare, râcâia cu pantoful covorul uzat.”

Interogaţiile de mai sus au rolul de a reda ideea lipsei de conţinut datorată neputinţei de a materializa prin cuvânt gândul. Această suferinţă provocată de imposibilitatea exprimării îşi aşteaptă pedeapsa din partea eului său care îi atrage atenţia: „Ciudată povestea asta cu frizerul, dar nu înţeleg de ce eşti atât de curios, la urma urmei ce importanţă are, lasă-l în plata Domnului.” Ceea ce frapează este nevoia acută de autoanaliză care determină metamorfozarea eului în diverse personaje, de data aceasta, frizerul: „Eram curios să ştiu dacă frizerul plecase sau dacă mai era cu mine. Tăcusem, închizându-mă adânc în mine; obrazul omului din faţă îmi devenise din ce în ce mai străin. Până a mă întreba ce căuta la mine. (Această operaţie durase mult, se săvârşise pe îndelete, trăsătură cu trăsătură.) În sfârşit, tăcerea ajunsese până la el. Mişcările lui într-o parte şi într-alta stătea rezemat de spătarul scaunului, lăsându-şi mâinile să atingă podeaua – îmi spuneau că reuşisem; abia mai lupta cu somnul. Poate părea curios, dar uneori cred că pot provoca somnul când vreau, aproape cum deschid fereastra sau cum sting lumina. Am înţeles că puterea aceasta poate să scape de sub controlul meu.”

Fiecare proiecţie metamorfozată a sa este rezultatul transformării materialului psihic într-o formă de expresie care devine posibilă deoarece caracterul menţine permanent contactul cu realitatea. Cu alte cuvinte, suspendarea acestui contact ar echivala cu absenţa proiecţiilor activităţii psihice pentru că existenţa acestora se datorează contactului direct cu realitatea. „Ajung extenuat acasă. (...) Adorm ca un student care nu şi-a dat examenul fixat în ziua respectivă. Examenul amânat, întâmplarea pe care am fărâmiţat-o pe drum, pe care am măcinat-o între pietrele de moară ale nerăbdării şi timidităţii, îmi lasă un gust sălciu de neisprăvit; o umbră rece, ultimul reflex al tristeţii, îmi întunecă apoi călătoriile din somn.” Observăm cum realitatea îşi exercită influenţa asupra inconştientului naratorului prin vis, procesul concluzionându-se cu reflectarea, pe un fond obscur, a materialului psihic. Caracteristica generală a acestor proiecţii onirice este ambiguitatea, misterul. Interpretarea fiecărui fragment de vis ar fi posibilă dacă, în spatele lui, ar exista dorinţa de descifrare a acestora însă limbajul ramâne încifrat de la început până la sfârşit. Atmosfera care precedă visul este sinonimă cu tăcerea absolută, fenomen care induce caracterul într-o stare profundă de visare. „Când paşii ei nu se mai auziră pe trepte, avui impresia curioasă că eram foarte departe, rătăcit într-un fel de locuinţă lacustră, pe nişte piloţi nesfârşit de înalţi. Alergai la fereastră împins de un val de nelinişte bizară, de parcă în timpul nopţii furtuna ar fi putut mătura toate celelalte aşezări din jurul meu, lăsându-mă singur în mijlocul apelor. Strada urca liniştită în lungul casei şi îşi urma drumul în sus printre pomii rari şi gardurile cunoscute.” Visul abundă în simboluri. Locuinţa lacustră este temporară şi nesigură, fereastra este motivul fundamental pe care se construieşte romanul, iar furtuna, în structura de adâncime a operei, este un simbol semnificativ pentru universul creat. Acesta se apropie foarte mult de atmosfera dezolantă a liricii bacoviene. Universul-interior al personajului narator este răvăşit. Locuinţa lacustră din vis reflectă instabilitatea naratorului produsă de atmosfera care îndeamnă spre descompunerea spirituală şi materială. Acest fenomen îl înspăimântă, motiv pentru care se trezeşte repezindu-se la fereastră şi verificând dacă sentimentul de izolare şi singurătate din vis este aievea. Imaginarul tenebros specific visului contrastează cu atmosfera liniştită a realităţii exterioare vazută prin fereastră. Imaginile reflectate prin proiecţia onirică demonstrează că tocmai trăirile neclare, incertitudinile îl determină pe subiect să trăiască astfel de sentimente.

Naratorul atrage atenţia cititorului, pregătindu-l pentru jocul atemporal al acestuia început voluntar. Acest joc al pendulării între prezent şi trecut creează o falsă impresie a dinamismului. Tabloul este bogat în imagini vizuale, această exaltare estetică folosindu-se de superficial pentru a ascunde profunzimea. Evaluarea trecutului şi rememorarea acestuia nu conduce întotdeauna la progres. Privitul prin fereastră este limitat de ramele acesteia. Pentru a căpăta un sens al vieţii sale naratorul trebuie să-şi descopere propriul rol în desfăşurarea existenţei sale. Un motiv pentru neputinţa acestuia de a evolua l-ar putea constitui propriul său raţionalism. Absurditatea este un fenomen care apare din propria iniţiativă a personajului, deşi nu ştie unde se fabrică asociaţiile absurde. Această confruntare cu absurditatea este asociată cu aşa-zisul „vid existenţial”. Noţiunea de vid este asociată omului modern de Victor Frankl şi „a apărut în urma pierderii de către acesta a instinctelor şi pulsiunilor, pe de o parte, şi a normelor culturale tradiţionale, pe de altă parte.” Întâlnirile cu Kati se conturează tot în jurul vidului în care este dominat de sentimentul nostalgic al aşteptării. Pentru narator întâlnirea cu aceasta este echivalentă cu „inevitabilul gol” pe care-l resimte înainte. Kati nu este imprevizibilă, nu surprinde şi este reprezentativă pentru lipsa acută de comunicare pe care o resimte subiectul.

Detaliile dau un sentiment de apăsare, iar asemănarea dintre obiecte are drept consecinţă tulburarea jocurilor secrete ale naratorului. Nicio trăire nu este uitată sau evitată, niciun gest sau vorbă a personajelor nu întârzie să fie analizate. Această analiză trezeşte însă îndoială pentru că, din punct de vedere teoretic, munca aceasta asiduă trebuie să se finalizeze prin ceva. Pe lângă descoperirea inutilităţii gesturilor apare dorinţa ascunsă de a cunoaşte rezultatul intervenind aici aşteptarea şi implicit timpul descoperirilor.

Prin regimul nocturn naratorul îşi schimbă perspectiva şi reconstruieşte în fiecare zi un sens al existenţei în confruntarea cu dezorientarea provocată de realitatea exterioară deşi se aruncă de fiecare dată cu pasiune în apele noi. Plimbările nocturne îi relevă o altă imagine a oraşului care i se dezvăluie deodată „ca silueta imobilă a unui vecin dintr-o sală de concert”. Tabloul static conturează imaginea singurătăţii proiectată la rangul unei existenţe amprentată de tăcerea universală. Privirea caută prezenţa unor ferestre, a unor posibilităţi de evadare din spaţiul solitar.

Ceea ce remarcăm în mod deosebit este spiritul confesiv, motiv pentru care romanul este impregnat de sensul adânc al autenticităţii. „Cred că bucuriile cele mai simple ne sunt interzise de incapacitatea de a elibera, din când în când, mecanismele ce se uzează în slujba noastră. Se cuvine să-şi aibă şi ele ziua lor de vacanţă. Am câteodată (foarte rar) sentimentul că nu mai sunt eu, aşa cum o casă nu mai e ea când, stăpânii plecând, slugile ar ieşi din odăile lor şi s-ar agita după bunul lor plac prin saloane.” Kati nu iese din rutina obişnuită astfel că ceea ce urmează să întreprindă în fiecare zi este facil de anticipat de către narator. Adevărata iniţiere în aventura existenţială o constituie momentul când necunoscuta îşi face simţită prezenţa în gândurile naratorului. Îţi aminteşte de fata care trecuse într-o clipă pe lângă el tocmai când profesorul discuta despre frumuseţea reproducerii substituite. „...lumina obrazului ei forţase bariera negurii mute în care pluteam. Dincolo de această negură eram din nou infinit de sensibil şi o primisem cu toată fiinţa mea deodată; fusese în același timp o înviorare şi un fior.”

(Continuarea în numărul viitor)

Nimic senzational despre senzational

Posted by Ghe Neguzzu on September 30, 2013 at 1:40 PM Comments comments (0)

Senzaționalul domină astăzi mass-media și se pare că o va domina pentru mult timp. Numeroase voci acuză capitularea presei serioase - de orice tip – în fața dorinței de profit și a publicului mediocru, care este majoritar. Cum ne afectează consumul (voluntar sau involuntar) de senzațional? Pierdem oare, în mod paradoxal, contactul cu realitatea din cauza realității fabricate de presă? Ne aflăm, oare, în fața unei situații fără precedent?

Vom încerca să găsim câteva răspunsuri, întoarcându-ne puțin în trecut, mai exact în 4 iunie 1913, când, ca în fiecare an, toată Anglia așteaptă startul celebrului derby de la Epsom. Este prezent chiar și regele, care are înscris un cal în competiție. Reprezentanți ai companiilor cinematografice caută cele mai potrivite locuri de filmare, pentru a surprinde cât mai bine cursa. Este epoca jurnalelor cinematografice, care fac înconjurul lumii, oferind imagine și informație publicului avid. Privirea tuturor se îndreaptă spre linia de start. Caii se aliniază. Se face liniște. Începe cursa! La jumătatea cursei, o femeie intră pe pistă și încearcă să lipească o panglică de calul regelui, dar este lovită în plin de animalul în galop. Este vorba de Emily Davidson, o membră a Mișcării Sufragetelor, o organizație care milita pentru dreptul femeilor de a vota. Ea va muri după câteva zile, însă incidentul va fi intens mediatizat, în primul rând datorită jurnalelor cinematografice. Dintre cameramanii companiilor cinematografice prezente, aproape toți au filmat ciudata scenă și au renunțat la filmarea cursei. Reprezentantul companiei The Warwick Trading, cunoscută pentru angajamentul față de știrile și reportajele de calitate, alege să filmeze în continuare cursa, ignorând tragicul incident. Decizia acestuia, luată în câteva fracțiuni de secundă, va costa scump compania, care va avea pierderi uriașe în lunile următoare, urmate, după doi ani, de faliment. Oamenii nu au mai fost interesați de cursă, ci de senzaționalul incident. Presa va exploata potențialul evenimentelor cu impact emoțional în deceniile următoare; evenimentele nu vor mai fi importante doar prin utilitatea și reprezentabilitatea lor, ci și prin emoția pe care o creează. Dacă evenimentul în sine nu e senzațional, poate fi prelucrat ca să creeze senzație. Începe fabricarea de eroi și povești care să placă oricărui om, din orice țară. Satul global se conturează. Iar cel mai bun exemplu este povestea lui Charles Lindbergh. În 1927, după ce traversează în zbor Atlanticul de unul singur, fără escală, el se transformă dintr-un pilot anonim în starul momentului. Toată lumea îi stă la picioare. Politicieni, regi, personalități culturale îl vor lângă ei. Presa momentului a simțit potențialul de vedetă al lui Lindbergh și l-a folosit. Dar nu era prima traversare a Atlanticului fără escală. Cu zece ani înainte, doi piloți britanici zburaseră și ei din America în Irlanda. Însă ei nu fususeră transformați în eroi, mai ales că nu apăruseră în jurnalele de cinema. Iar în 1929 nici nu mai conta. Presa avea nevoie de un erou.

Cele două momente pe care le-am surprins în scurta noastră călătorie înapoi în timp ne arată că senzaționalul a existat de mult în presă, dar spun mult și despre prezent. Exemplele date fac referire la jurnalele televizate, dar în presa scrisă senzaționalul există de secole (vezi tableta din numărul 2/martie 2013). De fapt, este în firea omului să caute senzaționalul. Chiar și în istorie, cele mai cunoscute evenimente sunt cele insolite. Iar în ce privește personalitățile, avem tendința să reținem doar aspectele inedite. Totuși, incidentul de la Epsom și zborul lui Lindbergh erau fapte inedite prin ele însele. Astăzi, în schimb, evenimente fără importanță sunt îmbrăcate sub haina senzaționalului, care a devenit regulă, iar consumatorul se adaptează. Modul în care percepem realitatea și dorințele noastre sunt determinate, inevitabil, și de contactul permanent cu lumea creată de mass-media tradiționale sau moderne. Nu ne rămâne decât să fim mai reflexivi cu ceea ce receptăm și cu noi înșine...

 

CONCURS CREATIE LITERARA VASILE VOICULESCU - editia 2013

Posted by Ghe Neguzzu on August 20, 2013 at 8:55 AM Comments comments (0)

REGULAMENTUL CONCURSULUI DE CREAŢIE LITERARĂ

 

„VASILE VOICULESCU ” ediţia 2013

 

 Articolul 1 – Organizatorii concursului

 

DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ BUZĂU, cu sediul în Buzău, Bulevardul Nicolae Bălcescu nr.48, înregistrată cu CIF 3724342, reprezentată legal de Domnul Constantin CĂŢOI în calitate de Director,

 

 În colaborare cu

 

Uniunea Scriitorilor din România, Centrul judeţean pentru Cultură şi Artă, Biblioteca judeţeană „Vasile Voiculescu ” Buzău şi Primăria comunei Pârscov, denumite în continuare Parteneri,

 

Organizează Concursul Naţional de creaţie literară „Vasile Voiculescu”, pentru lucrări de poezie, proză şi publicistică, publicate în volume în perioada 01 septembrie 2012 – 01 septembrie 2013 .

 

Articolul1.1. Participanţii au obligaţia să respecte termenii şi condiţiile regulamentului oficial, denumit în continuare Regulament Oficial.

 

Articolul 1.2. Regulamentul Oficial este întocmit şi va fi făcut public conform legislaţiei aplicabile în România.

 

Articolul 2 – Condiţii de participare

 

Articolul 2.1. La acest concurs pot participa toate persoanele fizice cu cetăţenie română, care îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de prezentul Regulament Oficial.

 

Articulul 2.2. La acest concurs pot participa toate creaţiile literare(poezie, proză şi publicistică;) editate în perioada 01 septembrie 2012 – 01 septembrie 2013 .

 

Articolul 2.3. Pentru a lua parte la concurs, creatorii de literatură interesaţi, autori de lucrări publicate, vor trimite pe adresa : DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ BUZĂU, Bulevardul Nicolae Bălcescu nr.48, Buzău, câte trei exemplare din volumul/volumele care îndeplinesc condiţiile menţionate, iar pe colet să se specifice „Pentru Concursul de creaţie literară Vasile Voiculescu ”.

 

Articolul 2.4. Creaţiile literare trimise în condiţiile prezentului Regulament Oficial, vor fi însoţite,  în mod obligatoriu, atât de datele autobiografice ale autorului (si date de contact : telefon, adresa de e-mail) cât şi de editura care a tipărit lucrarea (adresa editurii şi data la care s-a/au publicat volumul/volumele) .

 

Articolul 2.5. Lucrările vor fi trimise prin Poştă, până la data de 15 septembrie a.c.(data poştei).

 

Articolul 3 Perioada de desfăşurare a concursului.

 

Articolul 3.1 Concursul se desfăşoară în perioada iulie – octombrie 2013.

 

Articolul 4. Secţiuni

 

Articolul 4.1. Concursul are trei secţiuni : poezie, proză şi publicistică.

 

Art. 4.1.1.  Secţiunea Poezie

 

 -       fără temă impusă

 -       fiecare concurent va trimite câte trei exemplare din fiecare volum publicat în perioada septembrie 2012 – septembrie 2013.

 

Art.4.1.2. Secţiunea Proză

 

-       fără temă impusă

 -       fiecare concurent va trimite câte trei exemplare din fiecare volum publicat în perioada septembrie 2012 – septembrie 2013.

 

Art.4.1.3. Secţiunea Publicistică

 

-       fără temă impusă

 -       fiecare concurent va trimite câte trei exemplare din fiecare volum publicat în perioada septembrie 2012 – septembrie 2013.

 

Articolul 5 – Detalii tehnice Textele creaţiilor literare vor fi scrise în limba română.

 

Articolul 6. Juriul: Juriul va fi format din reprezentaţi ai Organizatorului şi ai Partenerilor acestuia.

 

Articolul 8. Criteriile de jurizare Juriul va decide clasamentul în funcţie de creativitatea, originalitatea şi corectitudinea în exprimare a autorilor.

 

Articolul 9. Premiile Se vor acorda trei PREMII NAŢIONALE „VASILE VOICULESCU” – 2013, în valoare de 1000 de lei fiecare, câte unul pentru fiecare secţiune (poezie, proză şi publicistică;).

 

Articolul 10. Anunţarea şi premierea câştigătorilor.

 

Art. 10.1. Câştigătorii vor fi anunţaţi pe baza datelor de contact înscrise în fişa autobiografică, care însoţeşte coletul.

Art.10.2. Premierea va avea loc în luna octombrie, la Casa memorială „Vasile Voiculescu ” din comuna Pârscov.

 

Articolul 11. Informaţii suplimentare

 

Art.11.1. Informaţii suplimentare se pot obţine atât la sediul Organizatorului, cât şi la sediile Partenerilor.

Art.11.2. Direcţia judeţeană pentru Cultură Buzău – 0238/723.050

Art.11.3. Centrul judeţean pentru Cultură şi Artă    -   0238/710.383

Art.11.4.Biblioteca judeţeană „Vasile Voiculescu”  -    023/721.509

 

Festivalul-Concurs International de Creatie Literara 'Avangarda XXII

Posted by Ghe Neguzzu on August 17, 2013 at 8:15 AM Comments comments (0)

Regulamentul concursului

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XII - a ediţie Festivalul-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII",
manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba română - tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte, Jurnalism, Ştiinţe şi Învăţământ.

Condiţii de participare

La această competiţie pot participa:
I. Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi critică literară şi/sau eseu în limba română din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia), Gyula (Ungaria) şi din diaspora, cu cetăţenia română, a ţării de rezidenţă sau cu dublă cetăţenie, care:
 nu au depăşit vârsta de 35 de ani şi nu au debutat editorial
 au debutat editorial în perioada 2012 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani
 nu au depăşit vârsta de 55 de ani (scriitori profesionişti),
                                    precum şi
II. Autori de antologii (din creaţia unui singur sau a mai multor poeţi) în limba română, din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia) şi din diaspora, apărute în 2012

III. Reviste literare şi de cultură

IV. Creatori din domeniile literaturii, artelor, jurnalismului, ştiinţei şi învăţământului

Desfăşurarea concursului
I. Concurenţii care nu au depăşit vârsta de 35 de ani, nu au debutat editorial şi nu au primit premiul de debut în volum în ediţiile anterioare vor expedia un număr de minimum:

- un grupaj de 10 poezii,
- 3 lucrări de proză însumând maxim 8 pagini,
- 1 - 2 piese de teatru scurt,
- 2 lucrări de crtitică literară/eseu de circa 4-5 pagini.

Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate, cu diacritice.

Lucrările vor purta un moto, iar fişa autorilor (care va conţine, în mod obligatoriu, o copie scanată a cărţii de identitate, numele şi prenumele, locul şi data naşterii, profesia, locul de muncă, adresa exactă, numărul de telefon şi de mobil şi adresa de e-mail) se va introduce într-un plic închis, ce va avea acelaşi moto cu cel al lucrărilor.
De asemenea, concurenţii vor introduce în plicul mare un CD cu textele şi fişa autorului culese în word, cu fonturi româneşti (condiţie eliminatorie!), o copie scanată a cărţii de identitate, precum şi două poze color - una bust şi una în picioare, scoase cu aparat foto digital, la rezoluţie maximă.
Conţinutul CD-ului va fi transmis obligatoriu şi la adresa de e-mail: [email protected]
 Concurenţii care au debutat editorial în anul 2012 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani vor trimite trei exemplare din cartea apărută, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.
 Poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani, vor trimite minimum trei titluri de cărţi reprezentative, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii (responsabilii, îngrijitorii) antologiilor care cuprind creaţiile mai multor poeţi.
 Poeţii profesionişti, care şi-au scos o antologie din creaţia proprie în anul 2012, vor trimite trei exemplare din cartea respectivă, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.
 Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor trimite o carte editată în anul 2012, în trei exemplare, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie
 Directorii (redactorii-şefi) publicaţiilor literare şi de cultură de limbă română, din ţară şi străinătate vor trimite cel puţin trei numere reprezentative apărute în cursul anului 2012, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.
Toate lucrările vor fi expediate până la data de 31 august 2013 (data poştei), pe adresa: Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Bacău, Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P. 600066, cu menţiunea: „Pentru Festivalul-Concurs de Creaţie Literară Avangarda XXII”.
Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil, anunţaţi telefonic sau prin poşta electronică în vederea participării la festivitatea prilejuită de acest eveniment.
Organizatorul va asigura transportul, masa şi cazarea pentru invitaţi şi laureaţi.          
Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD-urile nu se înapoiază.

II. Până la data 31 august 2012,
 creatorii din domeniile literaturii, ştiinţei (inclusiv monografii) şi artelor vor trimite prin poştă:
- o carte de poezie editată în 2012 sau minimum două grupaje de poezie publicate în reviste literare anul trecut, un CD cu o copie scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
- o carte de proză editată în 2012 sau minimum două proze publicate în reviste literare anul trecut, un CD cu o copie scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
- o carte de critică literară/eseu editată în 2012 sau minimum două articole publicate în reviste literare anul trecut, un CD cu o copie scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
 artiştii plastici vor depune minimum trei lucrări semnate în anul 2012, un CD cu o copie a lucrărilor şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
 dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii vocali şi instrumentişti, ansamblurile folclorice vor depune un CD cu o copie a minimum trei piese înregistrate video şi prezentate la cel puţin un spectacol în anul 2012, o copie a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
 jurnaliştii vor depune un CD cu minimum trei reportaje sau anchete sau interviuri, indiferent de mărimea lor, şi cinci note sau ştiri - toate publicate în anul 2012, o copie a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
 conducătorii de instituţii culturale - publice sau organizaţii neguvernamentale sau profesioniste - vor depune un CD cu un raport al activităţilor desfăşurate în anul 2012, însoţit cu imagini de justificare, filmate şi/sau foto, o copie a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust

Lucrările, însoţite de un  CV, vor fi trimise sau aduse la sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Bacău şi vor purta menţiunea: „Pentru Premiile Anuale ale Fundaţiei Culturale Cancicov”.

PREMIILE:

Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:
Premiul de Excelenţă „GEORGETA MIRCEA CANCICOV” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2012

Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:
 Premiul de Excelenţă „GEORGE BACOVIA” pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2012
Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:
 Premiul de Excelenţă „ION LUCA” pentru cea mai bună carte de teatru a anului 2012
Pentru criticii literari consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:
 Premiul de Excelenţă „VASILE SPORICI” pentru cea mai bună carte de critică literară a anului 2012

Pentru poeţii care au debutat editorial în anul 2012 şi care nu au depăşit vârsta de 47 de ani:
 Premiul de Excelenţă pentru cea mai bună carte de debut a anului 2012
Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de autor) de poezie a anilor 2012:
 Premiul de Excelenţă „GEORGE BACOVIA”
Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit vârsta de 35 de ani:
 Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov Bacău
  La această categorie se vor mai acorda Premiile I, II şi III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare.

Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a anului 2012:
Premiul FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV”

Pentru întreaga creaţie literară, Juriul va acorda:
Premiul „OPERA OMNIA” sau PREMIUL DE EXCELENŢĂ

PREMIILE ANUALE ALE FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA ŞI MIRCEA CANCICOV” PENTRU LITERATURĂ, CULTURĂ, ARTE, JURNALISM., ŞTIINŢE ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT
În vederea stimulării şi promovării la nivel local, naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va acorda:

 Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2012
 Premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului 2012
 Premiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun artist plastic al anului 2012
 Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurnalist al anului 2012
 Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-vocal/instrumentist al anului 2012
 Premiul „Dr.VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2012
 Premiul pentru cel mai bun management cultural al anului 2012

Notă:
- Premiile vor fi acordate numai persoanelor prezente la festivitatea de decernare a acestora.
- În lipsa premiantului, premiul se anulează.
- Manuscrisele, cărţile, materialele, lucrările şi revistele care nu îndeplinesc întocmai condiţiile acestui Regulament nu vor intra în concurs.

                                                               Relaţii suplimentare la
                                                               telefon: 0234/513250
                                                               mobil: 0721/861045
                                                    E-mail: [email protected]
                                               
                                                                   Director Festival:
                                                                   Victor Munteanu

IN FATA LEGII, de Franz Kafka

Posted by Ghe Neguzzu on July 3, 2013 at 12:50 PM Comments comments (0)



În faţa legii stă un păzitor. La acest pâzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu." întrucît poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune : „Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă : am putere. Şi nu sînt decît păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fie¬care sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puter¬nic decît altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc." La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemînă, îşi zice el; dar, acum, cînd priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte pînă ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lingă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale.   Adeseori    păzitorul  îl supune  la mici interogaitorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sînt întrebări puse doar de cum  pun  domnii  cei  mari ;  iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricît ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă." De-a lungul nenumăraţilor  ani,   omul   îl observă  pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică sa intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai tîrziu, pe măsură ce  îmbătrîneşte,  doar  mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme  ce  de-a  lungul  anilor  a ajuns să-i  cunoască păzitorului pînă şi  purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute al îndupleca. într-un tîrziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucît nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzito¬rul trebuie să se aplece adînc, pînă la el, întrucît diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată." „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atîta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru ?" Păzitorul îşi dă seama că sfîrşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi pînă la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid."

De citit - mai 2013

Posted by Ghe Neguzzu on June 6, 2013 at 12:15 PM Comments comments (0)


    Peter Demeny - Ghidul ipocriților
    Peter Demeny creionează portretul iocritului, din cele mai vechi timpuri până astăzi.         Există ipocriți de vocație, dar și ipocriți de ocazie (așa cum suntem toți). Ipocriții se         regăsesc atât printre străini, cât și printre cei apropiați, atât la serviciu cât și acasă. Peter     Demeny îi radiografiază pe toți: copilul, soția-soțul, părintele, fratele, ruda, prietenul,         amantul, șeful, angajatul, profesorul, elevul, etc.(G.M.N.)
     Editura Cartea Românească, Colecția Publicistică.Eseu, 2013, 112 pp.
   
   

   
    Margaret Atwood - Alias Grace
    Romanul este bazat pe o întâmplare reală: în 1843, Thommas Kinnear și menajera sa s        unt uciși. Doi servitori, un bărbat și o tânără femeie, sunt acuzați. El este spânzurat, iar     ea, Grace Marks, este închisă pe viață. Pornind de la misterioasa Grace, Margaret At-        wood construiește un univers ficțional dominat de incertitudine. A fost Grace vinovată?     Dacă da, de ce a ucis? Tehnica narativă, care amintește de Virginia Woolf, nuanțează         complexitatea minții umane, care poate oricând trăda predictibilul. (G.M.N.)
    Editura Leda, 2013, 672 pp.

  

   
    Anne Applebaum - Gulagul: o istorie
    Pe un ton critic, deloc surprinzător într-un asemenea context, Anne Applebaum a reușit     să închege o lucrare solidă, menită să îi inițieze pe cei interesați în istoria Gulagului. De     la originile acestui sistem, la prezentarea vieții de zi cu zi a prizonierilor, la legi, obi-        ceiuri, moralitate, sexualitate, limbaj, interacțiunile dintre deținuți și supraveghetori, ori     lupta pentru supraviețuire, cartea abundă în varietate. Applebaum s-a folosit de mărturiile     supraviețuitorilor, prin interviuri sau memorii, precum și de studiul arhivelor, însă abor    darea este specifică jurnalismului modern.(M.G.P.)
    Editura Humanitas, Colecția Istorie, 2011, 684 pp. 
       
   


    Anna Politkovskaia - Rusia lui Putin
    În cartea aparută în original în anul 2004, Politkovskaia prezenta o imagine sumbră a         Rusiei moderne, acolo unde încă erau menținute aparatele statului polițienesc, unde ar        mata producea sclavi, iar justiția era obstrucționată de personaje influente. Nu i-a scăpat     din vedere nici conflictul din Cecenia, de unde reiese dezgustul față de atitudinea armatei     ruse. Se conturează un ton critic la adresa administrației de la acea vreme, autoarea con    siderând că societatea apatică se face responsabilă pentru toate aceste politici. Anna         Politkovskaia a fost ucisă în 2006, chiar în ziua în care președintele Vladimir Putin îm        plinea 54 de ani.(M.G.P.)
    Editura Meteor Press, 2008, colecția Istorie contemporană, 304 pp.

Patru site-uri dedicate literaturii

Posted by Ghe Neguzzu on June 6, 2013 at 12:15 PM Comments comments (0)

În acest număr vă voi prezenta patru site-uri de literatură, în limba engleză, fiecare ocupând o nișă specifică acestui domeniu. Dacă sunteți un cititor fidel al poeziei contemporane, dacă vreți să aflați ce se mai întâmplă cu literatura din lume sau doar căutați niște concursuri literare sau niște cărți, aceste site-uri vă vor folosi.

www.prizemagic.co.uk

Site-ul îi aparține lui Michael Shenton, scriitor britanic, autor a numeroase povestiri și nuvele umoristice. Veți găsi aici o mulțime de concursuri de proză, poezie, dramaturgie, literatură umoristică. Unele dintre ele necesită o taxă de participare, oferind însă premii mai mari, iar altele sunt gratuite, promițând recompense mai mici. Michael Shenton, câștigătorul multor concursuri literare, a postat și câteva sfaturi pentru cei care vor să participe la astfel de concursuri. De asemenea, găsiți pe această pagină și o listă de cărți care ar trebui să vă îmbunătățească scriitura. Informațiile sunt scrise cu umor, vizitarea site-ului nefiind doar o experiență utilă, ci și plăcută.

www.pw.org

Poets and writers este un site mult mai complex decât cel anterior. Pe lângă detalii despre festivaluri și concursuri literare, aici găsiți o listă uriașă a revistelor anglofone de literatură din întreaga lume. Articole, interviuri cu personalități ale lumii literare, recenzii, topuri sunt postate cu regularitate. Există o rubrică de joburi culturale și un forum cu mii de membri. Cantitatea și calitatea informațiilor site-ului Poets and Writers l-a ridicat în topul mijloacelor de informare cu tematică culturală, fiind citat de publicații de prestigiu, ca The Guardian sau The New York Times.  

www.poets.org

Site-ul aparține Academiei Americane de Poezie. Mai mult de 500 de poeți, din toată lumea, au înscrise aici texte în limba engleză. Fiecarui poet îi este dedicat un text de prezentare. Poeziile sunt clasificate în funcție de tematică, de popularitate sau de format. Pe lângă poezii, mai sunt postate și eseuri sau interviuri, dar și (mi s-a părut o idee extraordinară) resurse didactice și sfaturi care să ajute profesorii să predea poezie, în așa fel încât elevii să înțeleagă, dar și să iubească această artă. În ce privește topul popularității, Langhston Hughes, Robert Frost și Emily Dickinson sunt cei mai apreciați poeți „de ieri”, iar Billy Collins, Nickki Giovanni și Gary Soto sunt cei mai iubiți poeți contemporani.

www.online-literature.com

The Literature Network este un site pe care l-am inclus la preferințe chiar de la prima vedere. Puteți găsi aici texte integrale (4271 mai exact) și citate provenind de la 266 autori importanți, de la Shakespeare la Neruda. Prezentările scriitoriilor sunt probabil cele mai bune de pe internet. Cărțile se pot citi doar online, însă nu este o problemă, formatul fiind foarte plăcut. Cea mai valoroasă secțiune a siteului este Periods & Movements, unde puteți citi texte foarte bune  despre mișcări și curente literare din întreaga lume, accentul fiind pus pe literatura engleză. Site-ul mai are un forum și o secțiune cu teste, care te ajută să înveți mai multe despre literatură.



Rss_feed