Blog


view:  full / summary

"Toate cartile, ma refer strict la literatura, vorbesc despre destinul omului in lume" Un interviu cu Petru Cimpoesu, realizat in 2010 si nepublicat pana acum (I)

Posted by Ghe Neguzzu on April 17, 2013 at 8:40 AM Comments comments (0)

La ce nivel se afla literatura română când ați publicat primul volum și la ce nivel se află acum? A evoluat mentalitatea românilor privind modul de receptare al operelor literare?
PC: Judecățile privind nivelul literaturii române într-o perioadă istorică sau alta îmi depășesc nivelul de competență.  Cred că numai un istoric literar ar putea da un răspuns autorizat. Pot doar să compar percepţia mea de atunci, atît cît o mai pot reconstitui, cu aceea de acum şi, dacă fac treaba asta, mi se pare că pe vremea aceea, adică la începutul anilor ’80, literatura era un lucru mult mai serios decît astăzi.  De altfel, multe alte lucruri, chiar dintre cele care nu meritau, erau tratate atunci la modul foarte serios şi chiar dramatic. Între timp, a venit şi la noi postmodernismul şi ne-a învăţat să luăm lucrurile mai în glumă.

Ținând cont că debutul dvs a avut loc în aceeași perioadă în care a luat amploare și fenomenul optzecist,  asemănările cu opera optzeciștilor sunt în mare parte evidente (banalul cotidian, autenticitatea limbajului, intertextualitatea, ironia, relația narator-cititor). De ce anume nu vă considerați un scriitor optzecist? Considerați că ați depășit în perioada postrevoluționară paradigma literară propusă de aceștia?
PC: Cred că „optzecismul” a fost o mişcare literară pornită pe bîjbîite din mediul universitar bucureştean, la începutul anilor ’80, şi susţinută de profesorii de la Universitatea din Bucureşti (în primul rînd, Nicolae Manolescu şi Ov.S. Crohmălniceranu). Ce s-a întîmplat în restul ţării a fost un ecou, un reflex sau o formă de aderenţă. Deşi sunt solidar cu mulţi dintre optzecişti, nu mă consider un scriitor optzecist deoarece am fost mai tot timpul singur, am trăit în provincie, nu am frecventat cenaclurile optzeciştilor, nu m-am luat după reţetele lor, am scris cum m-a dus capul. Relaţiile mele cu scriitori optzecişti au început să se înfiripeze abia după ce debutasem editorial. Nu exclud să fi funcţionat între noi ceva asemănător afinităţilor elective, un anumit tip de sensibilitate comună, dar ideologia optzecistă, „textualismul” sau, mai încoace, „postmodernismul românesc” mi-au rămas străine, nu le-am înţeles.

Problema existenței unui canon postmodernist este încă în discuție, există păreri pro și contra. Ce părere aveți dvs? Sunteți solidar cu atitudinea postmoderniștilor (inclusiv a optzeciștilor) de a promova teoria anti-canonului?
PC: Aşa cum văd eu lucrurile, postmodernismul nu e de un singur fel, nu există un postmodernism, ci mai multe. Regulile pe care unii sau alţii încearcă să le propună vin tocmai împotriva esenţei mişcării postmoderne, care promovează, dimpotrivă, diversitatea, eliberarea de orice dogme şi de orice teorii „tari”. Există o teorie postmodernistă a anti-canonului? Nu ştiam! Mie mi se pare că există discuţii cu privire la legitimitatea canonului occidental sau la limitele acestuia.

Cărțile dvs au în centru viața în comunism, tratată în stil sobru sau ironic, de la caz la caz... Sunt operele dvs un document al crizei de identitate din perioada ceaușistă?
PC: Toate cărţile, mă refer strict la literatură, vorbesc despre destinul omului în lume. Ce este omul şi ce este lumea, asta e o chestiune pentru filosofi. S-a întîmplat că, trăind aproape patruzeci de ani în comunism, am scris despre oamenii care trăiau împreună cu mine. Dar eu cred că nu criza de identitate caracterizează perioada comunistă, ci un anumit tip de relaţii standardizate (şi false) între oameni. Criza de identitate şi o oarecare anomie caracterizează mai degrabă vremurile pe care le trăim azi.

Ați afirmat că tema dvs esențială este relația omului cu transcendentul: este aceasta o consecință directă a mentalității omului din partea de nord a țării, care, se știe deja foarte bine, are o altă percepție asupra divinității și a relației ce se stabilește între cele două instanțe?
PC: Deşi spuneţi că se ştie deja foarte bine, uite că eu n-am ştiut chestia asta! Mie mi se pare că toţi oamenii sunt la fel, cu mici deosebiri temperamentale, caracterologice, culturale, de educaţie etc., iar modul cum unul sau altul percepe relaţia sa cu divinitatea este o chestiune strict particulară, aş putea zice chiar intimă. Am încercat să introduc în cărţile mele, printre altele, această interogaţie pentru că mi se pare a fi unul din lucrurile esenţiale care definesc omul în deplinătatea sa.

Există o schimbare evidentă de ton și atitudine în ceea ce privește operele din perioada comunistă și cele apărute după revoluție. În ce măsură v-a influențat regimul comunist modul de a scrie?
PC: Vă contrazic încă o dată. Tonul din „Simion liftnicul” este cam acelaşi cu cel din „Amintiri din provincie”, apărută cu aproape douăzeci de ani înainte. Iar tonul din „Povestea Marelui Brigand” este din aceeaşi familie cu cel din romanul „Firesc”. Nu cred că tonul s-a schimbat, sau, în orice caz, nu s-a schimbat decisiv. Anumite acumulări m-au condus poate spre o oarecare aprofundare a temelor şi, dacă nu îndrăznesc prea mult, la o ameliorare stilistică, dar melodia, ca să spun aşa, a rămas cam aceeaşi. Am încercat să fac şi demonstraţia – în „Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite”, unde am alăturat proze scrise înainte de 1990 altora scrise după anul 2000. Tocmai pentru a se vedea că sunt din aceeaşi oală. 

Care este istoria publicării romanelor dvs în străinatate? Cum ați fost descoperit de către editurile străine?
PC: Nu știu dacă putem vorbi propriu-zis de o „istorie”. S-a întâmplat că, în 2003 sau 2004, am întâlnit la Târgul de carte Bookarest (se ţinea la Teatrul Naţional din Bucureşti) un traducător ceh. I-am dat cartea, i-a plăcut, a tradus-o şi a publicat-o în Cehia. După care au mai fost câteva astfel de întâmplări, în care un rol  destul de important l-a avut şi Institutul Cultural Român, care suportă o parte din cheltuielile de traducere.

Cum sunt văzuți scriitorii români în străinatate? V-ați simțit mândru că sunteti român în momentul apariției operelor dvs și peste hotare?
PC: Nu ştiu ce simt alţii sau cum sunt văzuţi. Eu personal, în urma celor cele câtorva călătorii pe care le-am făcut, ca scriitor, în străinătate, am fost tentat să mă las de scris.

Credeți că prin succesul dvs în străinatate veți reuși să asigurați literaturii române un loc mai bun în cadrul literaturii universale?
PC: Ce succes? În afara premiului Magnesia Litera primit în Cehia, pe baza câtorva articole binevoitoare în presa din Italia, Spania sau Croaţia, nu cred că putem vorbi de un succes. M-ar interesa mai degrabă să am succes în România sau la Bacău.

Este climatul românesc actual potrivit pentru dezvoltarea unei literaturi valoroase sau de consum?
PC: Unul din scriitorii de mare succes de la noi este Mihaela Rădulescu. Sper că aţi auzit de ea. Literatura valoroasă e pentru elite, iar elitele sunt, prin natura lucrurilor, puţine. Nu e nicio supărare. Dacă scrii pentru succes, trebuie să scrii ca Mihaela Rădulescu. Sau să ai în spate un sistem de promovare puternic. Dacă ai alte motive, atunci trebuie să te mulţumeşti cu mult mai puţin. Îmi place să cred că eu fac parte din a doua categorie.

Având în vedere responsabilitatea, maturitatea și valoarea literară, există, din punctul dvs de vedere, diferențe între scriitorul român de azi și cel de acum câteva decenii? Ce mai înseamnă să fii scriitor în ziua de azi? Ce loc ocupă el în societate?
PC: Scriitorii dinainte de 1989, vorbesc de cei autentici, erau mai serioşi, iubeau mai degrabă literatura decât succesul şi aveau un rol social mai important. Literatura de după 1990 s-a cam „tabloidizat”.

Cu ce probleme se  confruntă scriitorii, respectiv literatura, în ziua de azi?
PC: Singura problemă cu care se confruntă un scriitor care îşi merită numele este el însuşi.

Cărțile dvs tratează teme filosofice. Vă place filosofia? V-ați gândit vreodată să scrieți și filosofie?
PC: Îmi permiteţi să vă contrazic? Cărţile mele tratează despre destinul omului în lume. În rest, e vorba despre procedee narative, retorice etc.

Există un motiv anume pentru care v-ați axat pe a scrie numai proza?
PC: Da, motivul este că nu am talent de poet.

Vă influențează opiniile criticilor literari despre opera dvs? S-a întâmplat ca aceștia să atribuie alte intenții operelor dvs decât cele pe care vi le-ați propus inițial?
PC: Fireşte, sunt atent la ce spun criticii, chiar dacă uneori nu sunt de acord cu ei. Se întâmplă ca o cronică literară să vadă altceva decât ai vrut tu să arăţi – de exemplu, tu îi arăţi luna şi criticul vede degetul – dar nu fac din asta o dramă.

Ce vă propuneți în primul rând când scrieți o carte? Să fie bună, din punctul dvs de vedere, sau să fie bine receptată?
PC: Să fie bună din punctul meu de vedere şi din punctul de vedere al soţiei mele.

Cărțile dvs se caracterizează printr-un umor de bună calitate. Este acest lucru o provocare pentru dvs pe fundalul unei lumi marcate de superficialitate și de un umor mai degrabă vulgar, de consum?
PC: Nu toate cărţile mele sunt în registrul comic, dar acest tip de scriitură este unul din vehiculele cele mai poptrivite pentru a transmite un anumit mesaj.

A reprezentat un impuls (de a încerca mereu tot mai mult) faptul că pentru fiecare opera publicată ați primit un premiu literar?
PC: Premiile literare sunt o mare păcăleală, iar păcăleala constă în iluzia că literatura pe care o scrii chiar ar putea însemna ceva pentru ceilalţi sau ar putea schimba în bine lumea asta frivolă şi strâmbă.

V-ați proclamat „un postmodernist care combate postmodernismul”. Cine sunt, alături de dvs, scriitorii de breaslă în această nouă generație a literaturii române?
PC: Unii se mîndresc cu faptul că sunt postmoderni, alţii se mândresc cu faptul că nu sunt postmoderni. În afară de mine, nu ştiu vreun alt postmodernist care să combată potmodernismul, iar pe alţii toată discuţia asta îi lasă indiferenţi.

Cum ați început să scrieți Amintiri din provincie? De ce ați ales acest titlu? Este cumva și o parafrazare a Amintirilor lui Creangă, adaptate timpului istoric?
PC: Aş vrea eu să semăn un pic, oricât de puţin, cu Ion Creangă! Ideea titlului la care vă referiţi merge într-o altă direcţie. Acolo era vorba de a realiza un tablou nostalgic al vieţii în provincie, cu micile ei drame, cu oamenii ei mărunţi şi care totuşi ar avea ceva de spus, dacă ar avea ocazia.

Vă regăseați, la momentul scrierii, în povestea dramatică a tinerilor ingineri din romanul Firesc? Sau tonul exprimat era comun tuturor românilor pe fundalul contextului istoric neprielnic?
PC: Inginera aceea stagiară din romanul Firesc sunt chiar eu, dar cu sex schimbat. Am scris acel roman pentru a prezenta cititorului, atât cât se putea în condiţiile de atunci, un tablou realist al vieţii de şantier, fără lozincile propagandei comuniste ale vremii.
Ce personaj îl vedeti drept cel mai interesant în Povestea Marelui Brigand? De ce?
PC: Ca şi în Simion liftnicul, personajul central e personajul care lipseşte. Se vorbeşte despre el în toată povestea, dar el e în altă parte. E ca la priveghile unui mort.

Care este mesajul dvs pentru cititori, în cazul acestui roman?
PC: Mesajul cel mai important este că lumea în care trăim în mod obişnuit, aceea a senzaţiilor, este precară şi insuficientă.

Promiteați” la un moment dat că nu veți mai scrie un roman precum Povestea Marelui Brigand. Credeți că acest tip de scriitură este mult prea dificil pentru cititorul contemporan?
PC: E un consumator prea mare de energie, şi pentru cel care-l scrie, şi pentru cel care-l citeşte.

În cărți precum Simion Liftnicul sau Christina Domestica și Vânătorii de suflete există  teme din lumea actuală, operele sunt o oglindă critică la adresa lumii contemporane. Dar despre Povestea Marelui Brigand ce puteți spune? Care este istoria acestui roman?
PC: E o istorie de vreo doisprezece ani, nu ştiu dacă chiar ar merita spusă şi nici nu e locul aici. Am început să lucrez la acest roman imediat după ce am publicat Firesc. A trebuit să mă pun la curent cu chestiuni de mitologie populară, alchimie, esoterism, ocultism etc., lucruri despre care nu doar că nu ştiam mai nimic, dar despre care, în regimul comunist, nu găseam nici un fel de bibliografie, mai ales aici, la Bacău, nu aveam acces la fondul secret al bibliotecii judeţene, mai mult ciupeam de ici, de colo. Abia după 1990 am putut parcurge câteva cărţi care mi-au clarificat planul şi am putut avansa în scrierea romanului.

Considerați că succesul romanului Simion Liftnicul se datorează și faptului că este accesbil tuturor categoriilor de cititori? Spre deosebire de Povestea Marelui Brigand, mult mai sobru, cu o structură riguroasă, ce presupune o atenție sporită.
PC: Da, este o scriitură mai accesibilă, chiar dacă nu la toate nivelurile, iar registrul comic face ca, chiar dacă nu înţelege tot, cititorul să fie, pe ansamblu, mulţumit.

Credeți că mai există astăzi, în era tehnologizării, omul credincios, asemeni lui Simion Liftnicul?
PC: Sigur că da, la mănăstire! Dar nici acolo nu-s toţi sfinţi. De fapt, propunerea mea a fost asta: dacă oamenii de la bloc ar fi nişte sfinţi, blocurile noastre de locuinţe ar fi nişte mănăstiri – şi viceversa. Mă rog, un fel de utopie ironică.

Am întâlnit în câteva rânduri aceleași idei filosofice tratate în mai multe opere. Mă refer acum la teoria Rața-iepure a lui Jastrow. Ce se ascunde de fapt în spatele acestei teorii? O dublă interpretare și a operei dvs, de asemenea?
PC: Mai degrabă un accent pus pe posibilităţile multiple de interpretare, fie şi a unui simplu desen. Lumea în care trăim este o lume de semnificaţii, iar noi construim permanent această lume propunându-i noi şi noi semnificaţii.

Romanul în lucru pe care l-ați numit la un moment dat Apocalipsa veselă a devenit Christina Domestica și Vânătorii de suflete? De ce Apocalipsa? Romanul aduce în centru, de fapt, o lume ce se îndreaptă spre sfârșit?
PC: Sensul de apocalipsă ar trebui să fie evident din primele pagini. Cartea începe cu un preludiu al cărui titlu se vrea elocvent „Experimentul Armaghedon” – Armaghedon fiind, în Apocalipsa după Ioan, locul unde se va da bătălia finală dintre forţele luminii şi cele ale Întunericului.

Alexandra Barbu - martie 2013

O insula, doua destine (III): De la primii sclavi la primele revolte

Posted by Ghe Neguzzu on April 16, 2013 at 9:20 AM Comments comments (0)

    Al doilea drum către Americi al lui Cristofor Columb însemna o expediție de colonizare, cu 17 nave și cca. 1200 de oameni, iar Santo Domingo urma să devină primul avanpost al casei regale spaniole în Antile. Deși așteptările inițiale ale ibericilor nu s-au adeverit, insula s-a transformat treptat în centrul administrativ al regiunii, un loc din care puteau fi inițiate noi campanii expansioniste.
    Aici a fost introdus sistemul de repartimiento, în care spaniolii primeau loturi mari de teren, muncite de nativi (cu sau fără plată;). Căzut în dizgrație, Columb și-a pierdut postul de guvernator în 1499, funcție ocupată mai apoi de Francisco de Bobadilla. Abuzurile acestuia nu au rămas fără răspuns, astfel încât avea să fie înlocuit la 1502. A pierit însă în drum spre Europa, într-un uragan ce a distrus mare parte din flota spaniolă. În guvernarea lui Nicolás de Ovando, repartimiento este înlocuit de encomienda, ceea ce echivala cu trecerea tuturor terenurilor în posesia Coroanei. Un encomendero, în schimbul tributului plătit de nativ, se angaja să-l protejeze pe acesta, să-l instruiască în ale catolicismului, să apere zona și să platească o taxă casei regale. A nu se înțelege că un encomendero primea drepturi asupra pământului, ci numai asupra mâinii de lucru. Cu toate acestea, sistemul gândit de spanioli nu dădea roade, deoarece Hispaniola nu oferea resurse ca Brazilia, în cazul portughezilor, acolo unde în prima parte a secolului al XVI-lea se dezvolta sistemul „fabricilor”.
    Prin legile din Burgos, ratificate la 1512, maltratarea nativilor era interzisă, acestora fiindu-le înlesnită în același timp trecerea la catolicism. Declinul populației Taíno i-a împins pe spanioli să apeleze la importul de sclavi din Africa. Carol al V-lea a fost cel care a autorizat primul transport de acest gen în 1517. În 1522 se înregistra prima mare revoltă a sclavilor în Americi, izbucnită chiar pe plantația fiului lui Cristofor Columb, Diego, și coordonată de musulmanii wolof, originari din vestul Africii, mai precis Senegambia. 
    Numărul exact al nativilor Taíno la 1492 nu a fost determinat, estimările variind de o sursă la alta, uneori vorbindu-se despre zeci ori sute de mii, alteori de milioane. Până la mijlocul secolului al XVI-lea, câteva sute de indigeni mai trăiau în Hispaniola. Diverși factori au accelerat acest proces: munca forțată, abuzurile, bolile în fața cărora nu dezvoltaseră imunitate, înregistrându-se totodată și o creștere a numărului de mestizos (cei născuți din uniunile dintre europeni și nativi).    
    Treptat, Santo Domingo și-a pierdut preeminența în Lumea Nouă. Lipsa mineralelor a condamnat-o în ochii metropolei, peninsularii concentrându-și eforturile în vest, pe continent, acolo unde au fondat două viceregate, cel al Noii Spanii (1535, cu centrul în Ciudad de México), respectiv Perú (1542, Lima). Agricultura avea să devină principala ocupație în Santo Domingo.
    Deși nu și-a atins potențialul sub administrare spaniolă, Hispaniola a rămas o importantă rută către Americi, favorizată în principal de poziția geografică. Intervenția anglo-franceză, precum și implicarea olandezilor, aveau sa slăbească treptat influența spaniolă în Caraibe. Francezii au urmat spaniolilor în Caraibe, stabilindu-se pentru scurt timp în actualul Saint Kitts. Ulterior, în 1586, englezul Francis Drake a condus un raid asupra orașului Santo Domingo, reușind să îl ocupe doar pentru o lună. Între 1623-1624 sunt puse bazele coloniei engleze Saint Cristopher (Saint Kitts), în care reapar francezii (inițial alungați de spanioli), începând cu 1625. 
    Cu trecerea timpului, în insula Tortuga vor fi regăsiți englezi, francezi și ulterior olandezi, în ciuda opoziției spaniole. Patru campanii de recucerire a insulei sunt înregistrate între 1629 și 1654. În aceste vremuri exista ceea ce francezii numeau Les Frères de la côte, în fapt o coaliție de corsari de diverse naționalități. Spre finele secolului, pirateria intra în declin, mulți oameni alegând să se stabilească în colonii.
    Din Tortuga, francezii au trecut pe coasta nordică a Hispaniolei. În 1664 a fost fondată Compania Franceză a Indiilor Occidentale, cu scopul de a dirija comerțul dintre colonie și metropolă. Coloniștii s-au adunat treptat în zona de nord-vest a insulei, profitând de terenurile fertile și de distanța ce îi separa de capitala Santo Domingo. În 1670, apare Cap-Français (azi Cap-Haïtien), prima mare comunitate franceză în insulă. Zona ocupată de francezi era cunoscută drept Saint-Domingue, denumire ce capătă statut oficial după ce Spania renunță la treimea vestică, prin Tratatul de la Ryswick din 1697.
    Saint-Domingue s-a transformat într-o societate sclavagistă. Francezii importau sclavi pentru a lucra terenurile, marii patroni reprezentând așadar elita. Cele mai mari plantații de zahăr și cele mai nu
Francis Drake a condus un raid, asupra orașului Santo Domingo în 1586, reușind să îl ocupe pentru o lună.
meroase comunități de culoare erau întâlnite în regiunile nordice. Către finele secolului al XVIII-lea, vestul depășea estul din punct de vedere financiar și demografic, devenind cea mai eficientă și prosperă colonie franceză din Lumea Nouă, supranumită uneori „Perla Antilelor”.
    Pe terenurile fertile din nord se cultiva îndeosebi zahăr, alături de cafea, bumbac, cacao, ș.a. Consumul de cafea și zahăr la nivel european era asigurat în mare măsură de producția coloniei Saint-Domingue. De respectarea cererii era condiționat comerțul cu sclavi. Ne spune Cyril .L.R. James în The Black Jacobins, că în medie, după 1764, 10-15000 de africani ajungeau în Saint-Domingue anual. Însă, în 1786 cifrele indică 27000, iar după 1787 cca. 40000, ceea ce însemna că producția avea să crească. La 1789, din cei aproximativ 500000 de sclavi, mai bine de două treimi erau născuți în Africa. Nu exista o așa-numită perioadă de aclimatizare la noile împrejurimi. Munca era dificilă, iar mediul adeseori potrivnic, factori ce au generat o creștere în rata mortalității. Cu toate acestea, bogăția coloniei însemna că pierderile puteau și trebuiau să fie acoperite.
    Condițiile sclaviei în coloniile franceze erau definite de Codul Negru din 1685, pregătit de Jean-Baptiste Colbert, finalizat de Antoine Colbert, și ratificat de Ludovic al XIV-lea, ce cuprindea 60 de articole. Printre acestea, patronii se angajau să aibe grijă de cei aflați în subordinea lor, oferindu-le hrană și îmbrăcăminte, sclavii trebuiau creștinați (de vreme ce catolicismul era singurul cult recunoscut oficial), iar uniunile dintre aceștia necesitau acordul patronului. Deși se consideră că decretul sancționează pedepsele fizice, în articolul 42 stă scris: Patronii, când consideră de cuviință, pot pune sclavii în lanțuri și îi pot bate, însă nu îi pot maltrata sau mutila...
    Trebuie notat că mii de sclavi și-au dobândit libertatea și s-au îndreptat către zonele montane, acolo unde au fondat comunități independente, uneori alături de nativii Taíno (din asemenea uniuni avea să apară zambo/marabou, o generație multi-rasială;). Francezii îi numeau pe fugari marrons, spaniolii cimarrones, adică cei ce trăiau pe cimes (vârfuri).
    O treime din sclavii africani murea în primii ani. Alții erau răpuși de bolile tipice zonei, ca febra galbenă, ori de variolă. Unele femei erau suspectate de avorturi sau infanticid, pentru a nu își crește copiii în sclavie. În anumite situații, francezii încheiau uniuni cu femeile africane, ceea ce a condus la apariția unei rase mixte. Din aceasta a luat naștere o nouă clasă (gens de couleur libre), ai cărei membri aveau tendințe să devină artizani, patroni de buticuri, negustori, trăind de regulă în orașele din sud-vest, îndeosebi Port-au-Prince. Alții trăiau în nord, în Cap-Français, principalul oraș colonial al regiunii. Crescând sub umbrela catolicismului și a limbii franceze, uneori educați în Franța, oamenii liberi s-au dezvoltat într-o clasă separată de cea a sclavilor negri. Importul continuu de sclavi însemna că nordul rămânea preponderent sub influențe africane. Printre așa-numiții gens de couleur, regăsim fie sclavi emancipați (affranchis), fie mulatri (mulâtres). Deși asupra lor au fost impuse restricții (nu puteau practica certe profesii, nu puteau ocupa funcții în administrație, nu aveau voie să poarte haine europene, etc.), se estimează că dețineau o treime din plantațiile coloniei (cultivând îndeosebi cafea) și un sfert din numărul de sclavi. 
    Disputele în interiorul Hispaniolei erau vechi, iar nemulțumirile se accentuau cu trecerea timpului. Pentru a înțelege mai bine situația premergătoare Revoluției haitiene, este nevoie să ne întoarcem în timp, mai precis la François Mackandal și mai apoi la Dutty Boukman, două figuri centrale în cadrul luptei pentru independență.

Mackandal și Boukman. Bois Caïman. Revolte.

    C.L.R. James susține că în 1720, 1000 de sclavi se relocaseră în zonele montane. În 1751, erau cel puțin 3000 și formau de regulă grupuri separate, restrânse, însă ocazional se ivea un personaj ce reușea să unească diversele facțiuni, așa cum este cazul lui Mackandal.
    Se consideră că Mackandal s-a născut în vestul Africii, însă privitor la locația exactă planează dubii. Certe surse menționează Kongo, altele Guinea, Mali, ori Senegal. Uneori apare ca musulman, fluent în arabă, alteori ca houngan ce servea spiritele cu ambele mâini, iscusit în a prepara otrăvuri din diverse plante, spre a-i ucide pe proprietarii plantațiilor și animalele acestora. De numele lui se leagă insurecția ce a condus la moartea a 6000 de oameni între 1751 și 1757. Un bun orator, carismatic, neînfricat, calculat, Mackandal adesea avea viziuni, asemenea profetului Mahomed, spune C.L.R. James. Îi convinsese pe oameni că era nemuritor, iar aceștia considerau că a-l servi era o onoare. Nu numai că grupul său organiza raiduri departe în teritoriu, el însuși se deplasa de la o plantație la alta pentru a îi convinge și pe alții să îi urmeze cauza. Nu doar albii au căzut victime, ci și membrii inobedienți ai grupului. Cutezanța avea însă să-i atragă și sfârșitul. A mers într-o zi la o plantație, s-a îmbătat, a fost trădat, capturat și ars de viu în piața publică din Cap-Français, în 1758. Revolta lui Mackandal nu și-a atins niciodată țelul, susține James. Cu toate acestea, se poate susține că Mackandal a fost un vizionar, prevăzând că albii vor fi îndepărtați din Saint-Domingue, oferind speranță sclavilor. 
    Același James observă că sclavii au înțeles, prin intermediul experiențelor, că eforturile izolate sunt soldate eșecului. În primele luni ale anului 1791, în nordul coloniei, negrii se pregăteau pentru o revoluție, iar mijlocul de propagare a conspirației era Vodou; în ciuda prohibiției, oamenii călătoreau kilometri întregi pentru a fi prezenți la asemenea ceremonii. Lider era de această dată Dutty Boukman, un om de o statură impresionantă, un auto-didact dacă am da crezare surselor, personaj ce amintea de Mackandal. În Le Cap (Cap-Haïtien) erau cca. 12000 de sclavi, din care jumătate bărbați, al căror plan era să îi extermine pe albi și să revendice colonia. Dutty, originar din Jamaica, fusese vândut în Haiti de către un patron englez, pe motiv că ar fi încercat să îi educe pe sclavi. Alături de preoteasa Cécile Fatiman (născută din tată corsican și mamă africană;), Boukman a prezidat ceremonia de la Bois Caïman, în noaptea de 14 august 1791, după cum relata istoricul și diplomatul haitian Dantès Bellegardes, în Histoire du peuple haïtien, 1492-1952 (1953). Vodou joacă un rol primordial în cadrul luptei pentru independență a haitienilor, după cum bine observa și C.L.R. James. Se crede că ceremonia în cauză a fost catalizatorul revoluției, ce la rându-i a condus la abolirea sclaviei și obținerea independenței de stat. Bellegardes susține în scrierea sa că „la Bois Caïman, pe câmpiile nordice, s-au reunit liderii sclavilor pentru a trasa planul final pentru o revoltă generală. Adunarea a fost prezidată de Boukman, un negru ale cărui cuvinte aprinse îi exalta pe conspiratori. Pe o furtună puternică, ei au ținut o ceremonie impresionantă, pentru a marca angajamentele luate. În vreme ce furtuna se dezlănțuia, o femeie înaltă, de culoare, a apărut subit în centrul adunării, agitând un cuțit lung deasupra capului și dansând pe un cântec african, pe care ceilalți, cu capetele plecate, îl repetau în cor. Atunci, un porc negru a fost adus în fața ei, iar femeia l-a înjunghiat. Sângele animalului a fost colectat într-un vas de lemn și servit fiecărui delegat în parte. La semnalul preotesei, toți au îngenuncheat și au jurat să respecte ordinele lui Boukman, care fusese proclamat lider suprem al revoltei. El și i-a ales ca principali locotenenți pe Jean-François Papillon, Georges Biassou și Jeannot Bullet.”
    Conform anumitor interpretări, sacrificiul nu ar fi avut loc, iar evenimentele au fost îmbinate ulterior în credința populară. Boukman este descris ca un preot ce ar fi adresat o rugăciune, transmisă mai apoi în popor.
    Referitor la ceremonie, există și alte versiuni. În Africa and the Americas: Culture, Politics, and History, Dutty Boukman este descris ca preot ce a luat parte la ceremonia de la Bois Caïman, în nordul coloniei. Pe lângă Boukman se numarau sclavii Biassou, Bullet, Papillon, și probabil Toussaint Bréda Louverture. Preoteasa Cécile Fatiman ar fi tăiat gâtul unui porc negru și a împărțit sângele cu ceilalți participanți. Boukman i-a făcut pe toți să jure că vor lupta împotriva patronilor albi și că vor exercita răzbunare  împotriva sclaviei. O furtună tropicală s-a ivit și participanții s-au dispersat. Însă, cel mai probabil au existat în acea vreme două întâlniri, cea de la Bois Caïman fiind precedată în 14 august de reuniunea de pe plantația lui Normand de Mezy, din Morne Rouge, curmată de francezi prin torturarea sclavilor. Léon-François Hoffmann scria în Haitian Fiction Revisited (2000) că detalii despre a doua întâlnire (în speță cea de la Bois Caïman) au fost inventate de medicul francez Antoine Dalmas în Histoire de la révolution de Saint-Domingue (1793). Potrivit lui Hoffmann, Dalmas ar fi încercat să portretizeze adunarea ca pe una satanică, sângeroasă, în încercarea de a-i denigra pe sclavi. Ca și în cazul lui Mackandal, există surse care susțin că Boukman ar fi fost de fapt musulman.
    Urmând ceremoniei de la Bois Caïman, revolta sclavilor s-ar fi declanșat în 21 august, când numeroase plantații din zona Cap-Français au fost arse și o mie de francezi uciși. Boukman urma să fie capturat și decapitat în noiembrie la Cap-Français, capul său fiind înfipt în țeapă, probabil pentru a servi drept exemplu rebelilor.
    Patrick Bryan în The Haitian Revolution and its Effects susține că revolta a izbucnit în cel mai înstărit departament, cel nordic, în care existau 40% din sclavii din Saint-Domingue. Rebeliunea a fost declanșată de o ceremonie prezidată de Boukman, un sclav jamaican ce a fugit în Saint-Domingue, unde a lucrat pe plantația francezului Sebastien-François le Normand de Mezy, în Limbe, acolo unde activase legendarul Mackandal. Le Normand de Mezy era un grand blanc, ce deținea două plantații. Ceremonia s-a desfășurat într-o pădure de pe proprietatea francezului în noaptea de 14 august 1791. A avut loc un ritual elaborat, incluzând sacrificiul unor animale. Primul atac a fost îndreptat asupra proprietății lui Normand de Mezy. Până la dimineață, sclavii din întreaga regiune se revoltaseră. Plantațiile de zahăr și cafea, casele proprietarilor, ori anexele sclavilor erau arse. Albii erau macelăriți. Rebeliunea s-a răspândit repede către sud și est, înspre Trou, Limonade și Quartier-Morin. În decurs de o săptamână, Cap-Français era înconjurat de sclavi. Francezii au solicitat ajutor în Santo Domingo la spanioli, în Jamaica la britanici, precum și în Statele Unite. Până la finele lui septembrie, 1200 de plantații de cafea și 200 de zahăr erau distruse. Este important de observat că sclavii nu au ucis numai albi, ci și mulatri, distrugând deopotrivă și plantațiile deținute de aceștia. 1000 de albi și 10000 de sclavi au pierit, printre ei și Boukman, al cărui loc a fost ocupat de Jean François Papillon, Georges Biassou și Toussaint Louverture.
    Cu siguranță nu data în care s-a desfășurat ceremonia de la Bois Caïman este elementul principal în acest cadru, ci faptul că adunarea în sine a avut rolul unui catalizator, reușind să pună în mișcare un întreg mecanism, căci revolta era coordonată, nu izolată si precipitată, așa cum se mai întâmplase de-a lungul secolelor. Oamenii erau conștienți de urmări și nu doreau să renunțe la luptă. Momentul părea propice, căci Franța traversa și ea o perioadă de tulburări interne, cauzate de Revoluția declanșată la 1789.
    De observat că sistemul impus de francezi în colonie și numit „exclusif” însemna că operațiunile de import-export se desfășurau strict pe ruta Saint-Domingue - Franța, sub controlul continentalilor. Marii proprietari socoteau că prin obținerea independenței, comerțul ar fi fost supus normelor interne, fără implicarea europenilor. Pe de altă parte, în ochii negrilor aceasta echivala cu înăsprirea regimului.
    Între 1790-1791 a avut loc și prima revoltă a mulatrilor, condusă de Vincent Ogé. Prezent la Paris în anii de debut ai Revoluției franceze, Ogé, alături de alți gens de couleur, a încercat să convingă Adunarea Națională de ideile sale, cerând să le fie garantat dreptul la vot, asemenea albilor. Revenit în Saint-Domingue, Ogé era hotărât să obțină ceea ce își dorea, fie pașnic, fie pe calea armelor. Guvernatorul de Blanchelande i-a respins cererea, iar Ogé a trecut drept lider al insurecției mulatrilor. Nu a avut succes însă, căci albii au organizat o miliție, forțându-i pe rebeli peste graniță, în teritoriul spaniolilor, acolo unde au și fost capturați. Predați autorităților franceze, Ogé și aliații săi au trecut printr-un proces ce a durat două luni, fiind torturați, iar mai apoi uciși, fie spânzurați, fie trași pe roată, cum a fost cazul liderului. Brutalitatea acțiunilor albilor avea să se întipărească în mentalul colectiv al mulatrilor.
    Ca o paralelă între situația din metropolă și cea din colonie, C.L.R. James afirma: „A fost disputa dintre burghezie și monarhie care a adus masele pariziene pe scena politică. A fost disputa dintre albi și mulatri care i-a trezit pe sclavi”.
    Eric Williams, în From Columbus to Castro: The History of the Caribbean, 1492-1969 (1970) menționează că în 1789, Saint-Domingue avea o populație de cca. 500000, dintre care 40000 de albi (adică vârful ierarhiei, de la grands blancs la oficiali, reprezentanții acordurilor încheiate cu Franța, respectiv albii săraci - petits blancs - adică supraveghetori, artizani, specialiști), 28000 de gens de couleur (mulatri și negri emancipați), 452000 de sclavi (majoritatea de origine vest-africană;). Cinci clase într-o continuă dispută.
(Va urma)

Mihail-George Panait - aprilie 2013

O insula, doua destine (II): Influenta religiei

Posted by Ghe Neguzzu on April 16, 2013 at 9:20 AM Comments comments (0)

    Aminteam în numărul trecut experiențele lui Columb la contactul cu indigenii și cum acesta era de părere că oamenii pe care i-a întâlnit nu aveau cunoștințe religioase. Cercetarea de specialitate  indică exact contrariul, în legătură cu grupurile Taíno vorbindu-se despre politeism. Practica se centra pe adularea zeităților (cemís), în special a lui Yocahu-creatorul, respectiv a mamei acestuia, zeiței Atabey. Prin cemís se înțelegea și reprezentarea fizică a divinului sub forma sculpturilor (în piatră, lemn, os, etc.), ceramicii, petroglifelor, ori pictogramelor. Ca formă a credinței, oamenii foloseau diferite însemne trupești, printre care și tatuajele. 
    Sosirea europenilor marca plasarea creștinismului în insule, promovat în mare parte de către misionari (în acest sens puteți citi însemnările spaniolului Bartolomé de las Casas). Cum populația indigenă avea să fie decimată de-a lungul primului secol de la contact, iar numărul africanilor era în continuă creștere, un sincretism religios a luat naștere. Însă, în timp ce în colonia spaniolă se dezvolta creștinismul, în cea franceză influențele africane dominau cadrul religios.

Religiile afro-americane
    Vodou își are originile în Africa de Vest, mai precis în fostul regat Dahomey (actualul Benin), zonă locuită parțial de grupul fon, a cărui religie este Vodun (ce se poate traduce prin „spirit”, „zeitate”. Se vorbește despre Nana-Buluku, creatorul androgin, din care s-au născut gemenii Mawu (aspectul feminin) și Lisa (aspectul masculin), ce guvernau Luna, respectiv Soarele.
    Alături de limba fon, în regiune apar ewe, aja, gen, precum și phla-pherá. Toate acestea sunt subdiviziuni ale grupului de limbi gbe.
    Către răsărit este localizat unul dintre cele mai largi grupuri etnice din Africa Subsahariană, yoruba. Limba yoruba, asemenea limbilor gbe, face parte din ramura Volta-Niger (cunoscută și ca Benue-Congo occidental).
    Numeroase religii prezente în Americi își au originile în Africa de Vest. Pe lângă Vodou s-au dezvoltat Santería, Arará, Palo (în Cuba), Candomblé, Umbanda, Quimbanda (în Brazilia), Kumina (în Jamaica), Shango (în Trinidad), ș.a.
    Santería (La Regla Lucumí/Regla de Ocha/Lukumi) are la bază tradiții yoruba, cărora li s-au alăturat elemente romano-catolice și amerindiene. Între divinitatea supremă, Olodumare, și practicanți intervin orishás (òrìṣà în yoruba), forțe menite să reprezinte diversele manifestări ale zeului creator. Santería („venerarea sfinților” ) a apărut în Cuba, însă până la abolirea sclaviei (1886) avea să fie practicată în taină. De precizat că limba folosită în cadrul ceremoniilor se numește lucumí, despre care George Brandon scria în Santeria from Africa to the New World: The Dead Sell Memories că „nu a fost obiectul unor mari investigații” crezându-se la un moment dat că ar fi o limbă de contact, o formă simplificată de vorbire, folosită ca mijloc de comunicare între diverse grupuri. Se consideră că lucumí împrumută cuvinte din yoruba, fon și ewe.
    Candomblé s-a dezvoltat în statul brazilian Bahia, mai cu seamă în capitala Salvador, oraș fondat la mijlocul secolului al XVI-lea și puternic influențat de creștinism. Africanii sosiți în Brazilia făceau parte din diverse grupuri occidentale, de la ewe și fon, până la bantu (din Congo și nordul Angolei). Astfel, în Candomblé apar trei rituri (sau trei națiuni, în portugheză nações), alături de Ketu (cu influențe yoruba) existând Jeje și Bantu.
    Aminteam că între divinitatea supremă și practicanți se interpun orishas la yoruba, respectiv loas/lwas în Haiti. Dacă în Santería și Candomblé se preia termenul yoruba pentru a face referire la spirite, de ce în Haiti se vorbește despre lwa? Se crede că loa este un termen kikongo (sau kongo, limba vorbită în Congo-Angola), încă un semn că aria de influență nu s-ar limita doar la regiunea dintre Volta și Niger. O altă interpretare ar fi că loa/lwa derivă din cuvântul francez loi (lege).
    Reginald Crosley este de părere în The Vodou Quantum Leap: Alternate Realities, Power and Mysticism că Vodou are trei panteonuri: Rada (cel mai prestigios, menit să simbolizeze pacea, benevolența spiritelor), Petro (ce pune în lumină aspectele belicoase, tumultoase ale spiritelor) și Kongo (aspectul distructiv, magia neagră ) . Anumiți specialiști consideră Kongo ca parte a tradiției Petro.
    Majoritatea spiritelor din Rada au origini în Dahomey, ori în teritoriile ocupate de yoruba. Se poate vorbi astfel de conceptul lwa Gine(n)/lwa rasin, Rada fiind asociat cu Africa, cu dreapta și apa. Rada și Petro sunt în antiteză. Dacă în Rada se pune accent pe interior, Petro descrie exteriorul, străinul, fiind asociat cu stânga, focul și de regulă cu Lumea Nouă, ori cu regiunea Congo-Angola. Crosley socotește că haitienii preferă să nu vorbească despre aceste forțe „malefice”, ci despre cele „benigne” din panteonul Rada, dorind totodată să se distanțeze de cei ce servesc spiritele „cu ambele mâini”, cu alte cuvinte de dualitate.
    A nu se înțelege însă că este vorba despre o dispută între bine și rău, ci mai degrabă de o asociere cu „rece”, respectiv „cald” (de unde și ideea de apă și foc).
    Certe surse menționează și alte rituri în afara celor amintite. Andre Louis semnalează în Voodoo in Haiti că în afară de Rada și Petro există numeroase rituri de importanță scăzută, ce poartă de regulă numele triburilor ori regiunilor din care provin. În legătură cu această teorie, s-a discutat că spiritele pot fi grupate în cel puțin 17 nanchons (națiuni) ori fanmi (familii), printre care Wangol (Angola), Ibo și Nago (Yoruba), Siniga (Senegal), Ghede, Ginen, ș.a.
    Emmanuel Felix Jr. propune și o altă clasificare, vorbind despre loa pays, loa étrangeres și loa achetés. Se înțelege că, printre spiritele „naționale” și cele „cumpărate”, există spirite „străine”, cum este cazul lui Captain Debas, ajuns în Haiti în vremea ocupației americane.
    Comerțul cu sclavi avea să atingă apogeul în cursul secolului al XVIII-lea în Golful Benin (parte a Golfului Guineei), estimându-se că unul din cinci africani capturați sfârșea în colonia franceză Saint-Domingue. Antropologul elvețian Alfred Métraux scria în 1972: „Până și comerțul cu sclavi fusese predestinat, ca o strategie a zeilor de a duce religia în afara Africii, un soi de opus principiului aducerii Cuvântului la necredincioși.” În viziunea sa, „Voudou este un univers vast, o religie africană la baza, dar și europeană, cu alte cuvinte un sincretism religios, ce a îmbinat nu numai diferite culte africane, ci și certe credințe din folclorul european. Este așadar un conglomerat de elemente de toate tipurile, dominate însă de tradiții africane. Această religie este practicată de mai mult de 90% dintre haitieni, care totodată se consideră catolici. Acest Vaudou nu se relevă ca o religie opusă catolicismului.”
    Profesorul haitian Leslie Desmangles ne aduce la cunoștință în The Maroon Republics and Religious Diversity in Colonial Haiti că în urma Codului Negru emis de Ludovic al XIV-lea în 1685, africanilor le era interzisă practicarea religiilor în spații deschise și că patronii lor erau obligați să-i convertească la catolicism în termen de opt zile de la sosirea în colonie. Pentru ca aceste credințe să supraviețuiască, ele erau practicate în locuri restrânse, în afara ariei de control a autorităților. Mai mult decât atât, africanii s-au vazut nevoiți să mascheze spiritele drept sfinți romano-catolici, generând așa-numitul sincretism.

Ce presupune Vodou?
    Profesorul american Patrick Bellegarde-Smith este de părere că „Vodou este un sistem coerent și vast, o viziune asupra lumii, în care fiecare persoană și orice element este sacru și trebuie tratat ca atare.”
    Antropologul canadian Wade Davis susține că „Vodou este o viziune mistică și complexă asupra lumii, un sistem de credințe privind relațiile dintre om, natură și forțele supranaturale ale universului. În Haiti, ca și în Africa, nu există separație între material și spiritual. Fiecare dans sau cântec, fiecare acțiune este o particulă din întreg, fiecare gest este o rugă. Vodou nu întruchipează numai un set de concepte spirituale, ci prescrie un mod de viață, o filosofie, și un cod de etici ce regulează comportamentul social.”
    Pentru Karen McCarthy Brown, „Vodou este un sistem pe care haitienii l-au creat pentru a rezista în fața suferințelor ce marchează viața, un sistem al cărui scop este sa minimizeze durerea, să evite dezastrele, să aline pierderea, și să le dea putere supraviețuitorilor.”
    Americanul Harold Courlander preciza: „[Vodoun] este o reală religie ce încearcă să lege necunoscutul de cunoscut și să stabilească ordine acolo unde altfel ar fi haos. Pentru cei ce cred în Vodoun, niciun eveniment sau episod nu este independent. În naștere și moarte, bine și rău, spiritele sunt oarecum implicate.”
    De-a lungul anilor, definițiile au variat. Așadar, în Webster's New World Dictionary (1964) „Voodoo presupune un corp de rituri și practici primitive, bazate pe credința în magie și puterea fetișurilor, găsite printre nativii din Indiile Occidentale și în sudul S.U.A., în esență de origine africană”. În Webster's Ninth New Collegiate Dictionary (1986) „Voodoo [este] o religie derivată din cultul strămoșilor din Africa, practicată îndeosebi de către negrii din Haiti și caracterizată prin rituri împăciuitoare și comunicare prin transă cu zeități animiste”. În Webster's Eleventh Collegiate Dictionary (2004) „Voodoo sau Vodou [este] o religie derivată din politeismul african și venerarea predecesorilor, practicată îndeosebi în Haiti”.

Și totuși...
Pe coperta numărului din august 1987 al revistei Life stă scris: „Haiti - un tărâm copleșit de SIDA”. Printre altele, articolul pe această temă relevă opinia unui misionar american în Haiti: „Voodoo este diavolul aici. Este o religie demonică, un cancer pentru Haiti. Voodoo este mai rău decât SIDA. Știați că în ordine ca un om să devină houngan [preot], el trebuie sa sodomizeze un alt individ? Nu, evident că nu știați! Așa că la ce vă puteți aștepta de la acești oameni?”   
    În Haiti and the Voodoo Course, publicat în The Wall Street Journal, Lawrence Harrison notează: „Haiti rămâne una dintre cele mai slab dezvoltate țări din emisfera vestică... De ce? Deoarece cultura haitiană este puternic influențată de voodoo. Voodoo este una dintre numeroasele religii bazate pe spirite, comune Africii. Este fără de conținut etic. Practicanții săi consideră că destinele lor sunt controlate de sute de spirite capricioase, care trebuie mulțumite/împăcate prin ceremonii. Este o specie a religiilor bazate pe magie, pe care expertul camerunez în dezvoltare, Daniel Etounga-Manguelle, le identifica drept principalul obstacol în calea dezvoltării Africii. Voodoo este practicat mai ales de haitienii săraci, ce formează marea masă a populației. Însă toți haitienii îi simt influența. Wallace Hodges, misionar american ce a trăit în Haiti pentru 20 de ani observa: ‹‹Un copil haitian este făcut să înțeleagă că tot ceea ce se petrece este din voința spiritelor. El este crescut să exteriorizeze răul și să înțeleagă că este în continuu pericol. Haitienii se tem unii de alții. Vei găsi un grad ridicat de paranoia în Haiti.›› Dar voodoo nu este singurul impediment în Haiti...”

Relația dintre loa și om
    În Vest, Vodou și creștinismul sunt adeseori plasate în antiteză, însă ironia derivă din faptul că adepții Vodou nu văd un conflict între practicarea creștinismului și servirea spiritelor. Trebuie amintit că în multe rituri cu influențe africane, sacrificiile sunt negate, în special în New Orleans Voodoo. În Santería de exemplu, față de Vodou, sacrificiile pot fi mai frecvente.
    Métraux scrie că ritualurile Vodou „au loc exclusiv noaptea, într-un loc izolat de ochii profanului”.  El continuă: „Un preot și o preoteasă se plasează lângă un altar ce conține un șarpe în cușcă. După varii ceremonii, credincioșii se apropie de șarpe pentru a-i transmite ceea ce își doresc. Apoi, șarpele este pus pe altar, iar toți cei prezenți aduc ofrande. O capră sau o altă vietate mare poate fi sacrificată, iar sângele, colectat într-un bol, este atins de buzele tuturor celor prezenți” în semn că un jurământ de tăcere a fost încheiat.
    În cadrul posedării, spiritul asumă rolul călărețului, „urcând” pe credincios. Métraux afirmă: „Corpul unui credincios a fost pătruns de un zeu. Nu un diavol, ci un zeu. O posedare benignă, una pozitivă... Explicația transei mistice, dată de discipoli, este simplă: un zeu se mișcă în capul omului, după ce inițial îl înlătură pe ‹‹îngerul cel bun›› - unul din cele două suflete pe care oricine le poartă cu sine. Expulzarea acestui suflet este responsabilă de tremur si convulsii, ce se petrec la debutul posedării.”
    Trebuie observat faptul că spre deosebire de sfinții creștini, aceste spirite nu sunt țintele rugăciunilor, ci sunt onorate și servite în cadrul ritualurilor. Au personalități distincte, dorind certe articole de îmbrăcăminte, băuturi, alimente, țigări de foi, bijuterii, etc. Persoana selectată este complet posedată, înfățișându-se ca loa, iar natura transei diferă de la un spirit la altul. Fiecare loa are propriul său vévé (uneori vèvè sau vêvê ) , un simbol geometric trasat pe pământ, ori pe podeaua încăperii în care are loc invocarea. Papa Legba este gardianul frontierei dintre lumi, întotdeauna primul și ultimul invocat în cadrul ceremoniilor, cel ce deschide poarta către lumea spiritelor, facilitând contactul dintre muritor și acestea; crucea inclusă în simbol marchează intersecția lumii materiale cu cea spirituală.
    Se crede că spiritele sunt capabile să comunice cu credinciosul prin intermediul visului, iar preotul (houngan/papa-loa) sau preoteasa (mambo/manman-loa) sunt avantajați din acest punct de vedere, căci sunt vizitați în mod constant, fiindu-le oferite sfaturi și leacuri, ori idei noi privitoare la rituri.
    Serviciile în Vodou costă și nu se poate vorbi de centralizare, așa cum observăm în alte culte. Și-atunci, nu cumva Vodou reprezintă mai mult decât o religie pentru unii, mai ales în cel mai sărac stat al Americilor?
    Închei prin a-l cita pe Reginald Crosley: „Numeroși haitieni consideră că subdezvoltarea țării derivă din neglijarea acelor spirite ce i-au condus pe negri către independență. Neglijența este  păcat la nivel național.”

Mihail-George Panait - martie 2013

O insula, doua destine (I)

Posted by Ghe Neguzzu on April 16, 2013 at 9:20 AM Comments comments (0)

    În Arhipelagul Antilelor, între Cuba și Puerto Rico, există o insulă cu o istorie ciclică, un concept originar la vechii greci, care credeau că certe evenimente istorice erau menite să se repete în anumite forme, ca rezultat al acțiunilor și credințelor oamenilor. Hispaniola, insula în cauză, a existat și continuă să existe între extreme și între două națiuni plasate în contrast. În aria orientală se află Republica Dominicană, iar în treimea occidentală Haiti, o țară deloc întinsă, însă dens populată(1).  Pentru a putea explica diferențele actuale dintre cele două state ale Hispaniolei (unul sărac, cu o reputație proastă, celălalt un paradis turistic) și mai ales transformarea în timp a teritoriului occidental, va fi nevoie să identificăm elementele ce au stat la baza acestui îndelungat proces.
    Primele contacte dintre europeni și locuitorii Americilor au avut loc în 1492, atunci când navigatorul genovez Cristofor Columb descoperea, printre altele, și ceea ce avea să numească La Isla Española. În anul imediat următor, influența spaniolă în regiune se manifesta prin fondarea așa-numitei Căpitănii Generale din Santo Domingo. Ulterior, intervenția francezilor în zona de vest a condus la conturarea coloniei Saint-Domingue în cursul secolului al XVII-lea. Revoluția (1789-1804) avea să dea naștere în primă fază Imperiului Haiti (1804-1806), stat a cărui independență a fost recunoscută de Franța abia în 1825. Deși încă de la 1795 francezii administrau întreaga insulă, influența acestora a scăzut treptat, în consecință pierzând și controlul asupra estului. Ibericii au revendicat teritoriul răsăritean, însă dominicanii aveau să-și proclame independența în 1821 și din nou în 1844, când marcau sfârșitul a 22 de ani de ocupație haitiană(2). 
    Prima Republică Dominicană (1844-1861) a fost urmată de o revenire în spectrul influenței spaniole (1861-1865), iar a doua Republică (1865-1916) de prima ocupație americană (1916-1924). Sfârșitul administrației Vásquez (1924-1930) a însemnat ascensiunea celui supranumit El Jefe, Rafael Trujillo, care a condus țara între 1930 și 1961, perioadă în care diferențele dintre cele două state ale Hispaniolei s-au adâncit, politica dusă de liderul dominican fiind dovadă în acest sens. Asasinarea lui Trujillo a declanșat un nou val de instabilitate și ulterior a doua intervenție americană în țară (1965-1966).
    De cealaltă parte, Haiti a cunoscut în 200 de ani de independență cel puțin 32 de lovituri de stat. Nissage Saget devenea în 1874 primul șef de stat ce își ducea mandatul la bun sfârșit. Au murit în timp ce-și exercitau funcția Philippe Guerrier în 1845, din cauze naturale, la varsta de 87 de ani, Jean-Baptiste Riché în 1847, posibil otrăvit, Florvil Hyppolite în 1896, în urma unui atac de cord, Cincinnatus Leconte, în explozia Palatului Național din 1912, Tancrède Auguste în 1913, posibil otrăvit, Oreste Zamor în 1914 și Jean Vilbrun Guillaume Sam în 1915, ambii asasinați. Odată înlăturați, anumiți lideri urmau calea exilului, printre aceștia numărându-se Jean-Baptiste Aristide, Prosper Avril, Paul Magloire, Dumarsais Estimé, Élie Lescot, Michel Oreste, François Antoine Simon, Pierre Nord Alexis, François Denys Légitime, Lysius Salomon, Pierre Théoma Boisrond-Canal, Michel Domingue, Jean-Pierre Boyer. Destinațiile predilecte erau țări ca Jamaica, Franța și SUA.
    Urmând unei îndelungi perioade de instabilități, președintele american Woodrow Wilson autoriza în vara anului 1915 accesul în statul caraibian a 330 de membri ai Marinei. Americanii și-au extins șederea până în 1934, răstimp în care la conducerea statului au existat patru lideri: Philippe Dartiguenave, Louis Borno, Louis Roy și Sténio Vincent. În 1941, Vincent ceda puterea unui alt personaj sprijinit de administrația americană, Élie Lescot. Fost ambasador în Republica Dominicană și la Washington D.C., se crede despre Lescot că a beneficiat de ajutor financiar din partea lui Rafael Trujillo pentru a-și înlesni accesul la funcția supremă în stat. În această perioadă, noi mișcări revoluționare se conturează, astfel încât Lescot este înlăturat și exilat în 1946. Au urmat alți unsprezece ani marcați de dispute, la conducerea statului succedându-se nu mai puțin de șapte lideri. În 1957, François Duvalier era ales președinte, grație unei platforme naționaliste. Papa Doc, așa cum le era cunoscut haitienilor, și ulterior fiul său, Jean-Claude, aveau să conducă destinele țării vreme de aproape trei decenii. Revolta populară din 1985-1986 a marcat sfârșitul guvernării Duvalier, iar Jean-Claude a urmat calea exilului în Franța.

Antile și Caraibe. Mișcări de populații.

    Antilele cuprind majoritatea insulelor din Marea Caraibilor, localizate în două mari grupuri: Antilele Mari (Cuba, Cayman, Jamaica, Hispaniola și Puerto Rico) și Antilele Mici, cuprinse într-un arc cu extremele în Insulele Virgine (la est de Puerto Rico) și Aruba (la nord de Venezuela).
    Prin Caraibe se înțelege Marea Caraibilor, insulele sale și zonele de coastă (din Mexic, Belize, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Venezuela).
    Bahamas și Insulele Turks și Caicos nu se încadrează în Antile ori Caraibe, ci fac parte din grupul Indiilor de Vest, formând așa-numitul Arhipelag Bahamas/Lucayan, la est-sud-est de statul american Florida și nord-nord-est de Cuba. Cu toate acestea, din diverse considerente sunt grupate cu națiunile din Caraibe.
    Istoria pre-columbiană se caracterizează prin intermediul a trei mari perioade: paleo, meso și neo-indian.
    În cazul regiunii Caraibe, cele mai vechi urme de locuire datează din paleo-indian și au fost identificate în nord-vestul Venezuelei, într-o serie de situri desemnate El Jobo (14-13000 î.e.n.).
Din meso-indian datează primele urme de locuire în Antile, anume cultura Banwari (cca. 5000 î.e.n.), grup de vânători-culegători din Trinidad, ce foarte probabil odată cu trecerea timpului s-a deplasat dinspre Antilele Mici către Antilele Mari. Perioada de mijloc este marcată de primele mari valuri de migrații ce pornesc din nordul Americii de Sud, trec prin Antilele Mici și Insulele Virgine, avansând către Puerto Rico. O altă teorie consideră ca unele dintre primele populații au atins Hispaniola în 4000 î.e.n., după ce ar fi pătruns prin vestul Antilelor Mari, oprindu-se în cele din urmă în vestul insulei Puerto Rico.
    În cea de-a treia perioadă au existat noi migrații dinspre America de Sud către Antile. Până în anul 600 e.n. se dezvolta o cultură marcată de horticultori și pescari. S-a discutat că între 600-800 au existat alte valuri de migratori ce s-au răspândit în Antile, considerându-se că aceștia erau predecesorii populațiilor întâlnite de europeni. Cu sute de ani înaintea contactului însă, așa-numiții Arawak au fost dislocați din Antilele Mici de către Carib, care până la finele secolului al XV-lea aveau să domine regiunea.
    Conform unor teorii, grupurile de vânători-culegători ce au migrat dinspre Orinoco înspre Caraibe au fost urmate de Carib, care i-au agitat și dislocat, răspândindu-i până dincolo de Antilele Mari, unde Columb avea să-i întâlnească la 1492.
    Pe alocuri, cercetătorii pun sub semnul întrebării tradiționala teorie conform căreia Carib reprezintă un nou val migrator din America de Sud, sugerând că aceste populații sunt produsul evoluției vorbitorilor de Arawak în Antilele Mici.

Arawak/Taíno

    De-a lungul anilor, diverși termeni au fost utilizați pentru a desemna popoarele pre-coloniale din Americi. În anumite lucrări este întâlnit Arawak, folosit pentru a-i identifica atât pe locuitorii Antilelor, cât și pe cei din nord-estul Americii de Sud. În prezent, pentru a se face distincție între continentali și insulari, arheologii folosesc termenul Taíno pentru a-i desemna pe cei din urmă. Mai precis, Taíno face referire la populația predominantă a Antilelor între 1200-1500, sub forma a trei mari grupuri: occidental, clasic (în care se încadrau Hispaniola și Puerto Rico) și oriental. 
    S-a înaintat ideea conform căreia nici Cristofor Columb, nici contemporanii săi nu au întâlnit termenul Arawak, care în schimb a apărut abia în 1595, odată cu debutul explorării Guianelor, când Sir Walter Raleigh identifica Arawak și cel puțin alte patru grupuri în Trinidad. După trei secole, spaniolul Juan Lopez de Velasco observa prezența acelora ce se numeau Arawak pe coasta Guianei, menționând că un asemenea grup pătrunsese în Trinidad. În 1871, americanul Daniel Brinton considera că locuitorii din Antilele Mari încă păstrau cuvinte Arawak în vocabular, iar pentru a face distincție între cele două grupuri a folosit noțiunea de insular-Arawak cu referire la cei plasați in lanțul Antilelor.
    Trecerea timpului avea să impună diferențe substanțiale, astfel încât Taíno vorbeau o limbă diferită și erau distincți din punct de vedere cultural față de continentali. S-a înaintat teoria conform căreia făceau parte din aceeași familie de limbi, deoarece se considera că populațiile din Antile și Bahamas își aveau originile în America de Sud.
    Taíno înseamnă „bun”, „nobil”. Această caracteristică pare a fi specifică populației întâlnite de Columb în Hispaniola, de vreme ce scrierile genovezului denotă admirație față de caracterul și trăsăturile nativilor. De asemenea, navigatorul menționa cuvântul nitayno, ce aparent făcea referire la o persoană importantă din cadrul societății, neștiind dacă era vorba de un nobil, un guvernator sau un judecător. În aceeași notă, s-a dezbătut în mediul academic că termenul Taíno a fost introdus în 1836 de francezul Constantine Samuel Rafinesque-Schmaltz pentru a desemna o limbă antică vorbită în Haiti, bazându-se în studiul său pe informațiile oferite de diverși călători.
    Terminologia este disputată, pe alocuri considerându-se că insularii întâlniți la 1492 nu aveau un anumit cuvânt pentru a se autodesemna, ori dacă aveau, Columb l-a omis, numindu-i în schimb indios.
Carib

    Se crede despre Carib că au migrat înspre Antilele Mici dinspre Orinoco, în jurul anului 1200, potrivit testelor cu radiocarbon, deplasându-se până în estul insulei Puerto Rico (denumită de indigeni Borikén), în proces stramutând, exterminând și încorporând grupuri Arawak. Misionarul iezuit Adrien Le Breton a trăit printre Carib, în St. Vincent (Hairouna pentru localnici), între 1693 și 1701/1702 și relata o istorisire plasată în legatură cu aceste dislocări. Potrivit narațiunii, Carib erau inițial sclavi ai populației Arawak de pe continent, fiind eliberați în cursul secolului al XI-lea. Din acel moment au trecut în Antile, împingând grupuri Arawak către nord și vest sau încorporându-le. Lingvistic și cultural, se crede despre Carib că nu erau cu mult diferiți față de Arawak. Misionarul dominican Raymond Breton trăise printre grupuri Carib din Dominica între 1642-1653 și relata că se autodesemnau Kalinago (sau Callinago pentru barbați/Calliponam pentru femei). Numeroși termeni au fost folosiți în timp pentru a-i identifica, însă specialiștii în domeniu au înclinat către Kalina.
    În Cuba, Columb aflase despre Caniba sau Canima, oameni cu un singur ochi și chipuri de câine. În Hispaniola i se aducea la cunostință că nativii Taíno erau atacați de Caniba, ce organizau raiduri și le consumau carnea. În alte teorii enunțate, Carib însemna „rebel” sau „devastator”, denumire dată de Arawak și mai apoi adoptată de europeni. Alții i-au privit pe Carib drept prădători nemiloși ce i-au urmărit pe nevinovații Arawak din bazinul Amazonului până în Puerto Rico, în proces intervenind spaniolii la finele secolului al XV-lea. Pentru a reliefa natura războinică, Carib erau descriși capturând femei și copii și consumând carnea bărbaților pentru a le absoarbe puterea. Copiii erau îngrășați și mâncați, în vreme ce femeile deveneau soții sau concubine.
    Mitul canibalismului pare să își aibă originile în expediția lui Columb, mai precis în informațiile oferite de indigeni. Comunicarea dintre europeni și insulari era dificilă, bazându-se în mare parte pe semne, fără îndoială existând erori în ceea ce privește interpretarea. Europenii începeau să-i cunoască pe Carib prin intermediul grupurilor Taíno, însă documentele vremii relatează puține cazuri de raiduri. Istorisirile despre canibalism au ajuns până în Europa, unde amerindienii erau percepuți drept primitivi, lucru reflectat și în literatură(3).

Dincolo de ocean

    De cealaltă parte a Atlanticului, începând cu 1482, Spania se angajase într-un costisitor război cu maurii, care încă dețineau Emiratul Granadei, ultimul bastion mahomedan în Peninsula Iberică. În această vreme, în Spania apare Cristofor Columb, care scria casei regale că încă din copilărie era fascinat de navigație și științele adiacente acesteia, curios să descopere secretele lumii. Cu siguranță, dată fiind situația în care se aflau suveranii catolici, planul unui străin nu prezenta întâietate. Însă, în 1492 Granada avea să fie eliberată, Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabella I a Castiliei repurtând victoria împotriva sultanului Boabdil, care la 2 ianuarie 1492 ceda controlul Granadei, eveniment ce marca sfârșitul Reconquistei spaniole. Însuși Columb nota în al său jurnal că în acea zi însemnele regale se aflau pe turnurile Alhambrei, fortareața orașului, iar regele maur săruta mâinile suveranilor. Adversari ai sectei lui Mahoma, după cum sublinia Columb, ai idolatriilor și ereziilor, regii catolici aveau să-i onoreze demersul de a călători în Indii, pentru a descoperi acele teritorii scăldate în belșug, pe care însuși Marco Polo le descria, în speranța că vor fi convertite la dreapta credință(4).
    Spania, recent unificată, era populată în mare parte de țărănimea aflată în serviciul nobilimii, ordin care reprezenta 2% din totalul locuitorilor și deținea 95% din teritoriu. Ocuparea Constantinopolului și a estului Mediteranei de către otomani i-a determinat pe iberici să asigure noi rute către Orient. Portughezii au decis să înconjoare Africa, pe la Capul Bunei Speranțe, în 1488, prin Bartolomeu Dias, în vreme ce Spania avea sa riște într-un ocean necunoscut. Prin Capitulațiile de la Santa Fe (actul ce consfințește acordul dintre navigatorul genovez și casa regală;), Columb primea titlurile de amiral și perpetuu vicerege și guvernator al teritoriile ce urmau să fie descoperite, precum și parte din profituri. Asemenea concesii pun în lumină dubiile pe care le aveau monarhii în privința succesului expediției. Nu trebuie omis faptul că genovezul a fost ajutat în cauza sa de cardinalul Pedro Mendoza, arhiepiscop de Toledo și Luis de Santangel(5) , trezorier al Casei de Aragon, ambii apropiați ai monarhilor și în special ai reginei Isabella. Dincolo de curiozitate și dorința de cunoaștere, Columb era condus de puternice convingeri religioase. Obișnuia să se spovedească și să se împărtășească în mod regulat, fiind întotdeauna mânat de încrederea deplină în providență.

Prima expediție. Bahamas și Antilele Mari. Noua Spanie.

    Columb pleca din Granada la 12 mai 1492, îndreptându-se către portul andaluz Palos, acolo unde avea să echipeze trei vase, mai precis două caravele și o caracă (6) , ajutat de frații Pinzón, Martín Alonso și Vicente Yáñez. Primul dintre aceștia a fost desemnat căpitan al caravelei Pinta, cel din urmă al caravelei Santa Clara, supranumită Niña, după proprietarul Juan Niño. Columb era căpitan-general pe Santa María, caraca deținută de Juan de la Cosa. În ceea ce privește numărul total al membrilor expediției, s-a estimat că ar fi existat undeva între 86 și 120 de oameni. Alături de Columb se aflau printre alții un englez, un irlandez, un calabrian, un venețian și un genovez. Majoritari erau spaniolii, andaluzi ori galicieni. Contrar credințelor populare, echipajul nu era compus din delicvenți, ci în parte din marinari experimentați sau locuitori ai orașului Palos. În fapt, numai patru indivizi fuseseră condamnați și ulterior amnistiați.
    Cele trei vase au plecat din Palos în ziua de vineri 3 august 1492, conform calendarului iulian, cu jumătate de oră înainte de răsărit, prin Golful Cádiz, înaintând către Insulele Canare, la care au ajuns după șase zile, mai precis în Gran Canaria. Caravela Pinta a necesitat reparații ce au durat trei săptămâni. Expediția își relua cursul, lăsând în urmă Gomera în zorii zilei de 6 septembrie.
    După un voiaj ce a totalizat cinci săptămâni, europenii au zărit pământul Lumii Noi, mai precis insula Guanahani în limba localnicilor, din Bahamas, la 12 octombrie. În prezența căpitanilor și a secretarului flotei, Rodrigo de Escobedo, Columb lua insula în stăpânire, în numele suveranilor catolici, desemnând-o San Salvador, în cinstea Mântuitorului. Genovezul relata despre localnici că umblau goi, așa cum fuseseră aduși pe lume, părând că nu aveau multe cunoștințe, și în special nu de ordin religios. Columb insistă în jurnalul său asupra acestui aspect, menționând că insularii erau potriviți pentru a îmbrățișa religia dreptei credințe. Spaniolii le-au oferit lucruri de mică însemnătate, nativii primind și dăruind în schimb cu bunavoință, gândind că europenii sosiseră din ceruri. Columb transmite o imagine a acestor străini, scriind că aveau trupuri frumoase și o înfățișare placută, păr scurt si aspru ce era purtat până la sprâncene, alteori împletit și lung, ochi mari și frumoși și picioare drepte. De asemenea, obișnuiau să își vopsească trupurile și chipurile cu diverse culori. Nu cărau arme, nici nu aveau cunoștințe despre acestea, dat fiind că le-au fost arătate sabii, iar ei, din neștiință, le-au apucat de lame și s-au tăiat. Pe trupurile unora dintre ei se observau urme de răni, semn că se aflau în conflict cu popoare din insulele vecine, Columb socotind că în zona respectivă apăreau populații străine, cu intenția de a lua prizonieri. De-a lungul timpului, s-au lansat numeroase dispute pe marginea acestui subiect, căci certe grupuri din zonă, adică Taíno și Carib, erau plasate cu predilecție în relație victimă-prădător. Din notele lui Columb reiese că în Antile existau practicanți ai exocanibalismului, denumirile variind, însă indicând în mare aceeași populație, anume Carib.
    De vreme ce indigenii acordau atenție la ceea ce li se indica, amiralul gândea că ar trebui sa fie buni servitori, putând fi astfel creștinați cu ușurință, prin puterea cuvântului, nu prin forță. Ca mijloc de transport foloseau canoele propulsate de vâsle, ambarcațiuni ce se deplasau la viteze impresionante și puteau susține de la unul la cel mult 45 de indivizi. Nativii le-au comunicat spaniolilor că în zonă existau atâtea insule, încât nici nu puteau fi numărate, oferind de altfel și denumirile a peste o sută dintre ele.
    Din Bahamas, flota urmează calea Cubei, insulă descoperită la 28 octombrie și numită Juana(7), un loc de o frumusețe ieșită din comun, cu o bogată floră și faună, mult diferite de cele ale Spaniei. Au fost observate numeroase locuri bune de ancorare și râuri adânci, navigabile, socotindu-se că localnicii trăiau de pe urma resurselor marine. Țara se asemăna în înălțime Siciliei, iar clima amintea de primăvara spaniolă.
    Până la 5 decembrie a explorat coasta de nord a Cubei, traversând apoi strâmtoarea Windward, ce separă Cuba de Haiti și Marea Caraibilor de Atlantic. În depărtare, europenii au observat o insulă largă, denumită de indigeni Bohío. Conform relatărilor, locuitorii Cubei și ale celorlalte insule se temeau de cei ce sălășluiau aici. Cel mai probabil, nativii Antilelor Mari îi localizau pe Carib în zona Antilelor Mici, îndicând că patria acestora se întinde către răsărit.
    În 6 septembrie flota ajunsese în actualul Haiti, intrând în cursul serii în Puerto de San Nicolas, un loc surprinzător prin măreție. Vegetația prezentă era parțial comună cu cea iberică, iar în înălțime acest tărâm se asemăna, în viziunea europenilor, insulei Tenerife(8).  Judecând după numărul de canoe s-a considerat că în zonă ar trebui să locuiască mulți oameni, însă nativii s-au retras când au zărit vasele europenilor.
    La 7 decembrie, Columb naviga către est-nord-est, pe coastă. În cursul zilei a intrat în ceea ce avea să numească Puerto de la Concepcion, în Baie des Moustiques, un loc protejat de vânturi, cu o poziție benefică. Câteva zile mai târziu, a decis să trimită oameni pe insulă, bine echipați, pentru a înainta, în speranța că vor localiza așezările nativilor și că vor putea comunica cu aceștia. Aveau să revină însă, neîntâlnind nici case, nici oameni, ci drumuri largi, pământuri roditoare, ori arbori exotici. Trei marinari, mânați de curiozitate, s-au aventurat în păduri, acolo unde au capturat o tânără frumoasă, pe care au dus-o în golf. Amiralul a ordonat să fie îmbrăcată și să îi fie oferite cadouri ornamentale. Ulterior a trimis-o la țărm, împreună cu șase oameni, trei europeni și trei indios. Femeia le-a indicat direcția satului indigenilor, însă europenii au refuzat să se îndrepte către locație, fie din pricina distanței, fie din teamă. Se aflase că, asigurați de bunele intenții ale vizitatorilor, nativii urmau să sosească la țărm. Columb a trimis iarăși oameni în teritoriu, nouă europeni și un indian. Cei zece au ajuns într-o vale largă, departe de coastă, în ceea ce acum este numit Gros Morne. Văzându-i pe creștini, nativii au părăsit satul, retrăgându-se către interiorul insulei. Indianul a mers la aceștia, spunându-le că europenii au sosit din ceruri, nu din Cariba și că au oferit lucruri frumoase celor pe care i-au întâlnit. Satul avea circa o mie de locuințe ce adăposteau aproximativ trei mii de suflete. Încântați, nativii s-au apropiat de europeni, punându-și mâinile pe capetele acestora, semn de reverență și prietenie. Reveniți la casele lor, oamenii au oferit creștinilor mâncare și alte bunuri. Numeroși localnici au mers la spanioli, rugându-i să nu plece, pentru că vor aduce din munți multe alte bunuri în zilele ce aveau să urmeze. Marinarii  i-au relatat lui Columb că aceștia erau cei mai frumoși și placuți oameni pe care i-au cunoscut, cu o piele albă, căci de ar fi îmbrăcați, cu greu cineva i-ar putea diferenția de spanioli, însă amiralului aceste vorbe îi păreau exagerări. Au mai spus că terenurile sunt bine cultivate și ca un râu trece prin mijlocul văii, oferind oportunitatea irigării terenurilor. Toți arborii erau verzi, plantele înalte și acoperite cu flori. Drumurile erau largi și practicabile, iar climatul asemănător celui castilian de aprilie, acesta fiind cel mai plăcut loc din întreaga lume.
    Explorând zonele de coastă, Columb observa încă o dată comportamentul nativilor, despre care considera că trăiau într-o permanentă stare de teamă, cel mai probabil alimentată de adversari. Pe țărmul Hispaniolei, amiralul a avut șansa să-l întâlnească pe regele lor, un tânăr de aproximativ 21 de ani, însoțit de un un tutore vârstnic și consilieri. Numeroși indigeni au mers pe vasele europenilor pentru a schimba mărfuri. Columb ordonase să fie bine primiți și tratați cu respect, căci ei erau cei mai buni și mai blânzi oameni, nutrind speranța că îi va creștina și că îi vor servi pe suverani. În acea seară, căpetenia a sosit la bordul navei, pentru o întrevedere cu amiralul. Columb i-a transmis ca vine în numele suveranilor Castiliei, cei mai renumiți lideri de pe fața pământului, însă nici căpetenia, nici cel care interpreta nu dădeau crezare, considerând că sosiseră nu din această lume, ci din ceruri.
    Notele din jurnalul de călătorie relevă faptul că navigatorul favoriza ideea ridicării unei așezări în locurile respective, căci putea umbla fără teamă printre acei oameni care nu dețineau arme, străini fiind de război, marcați de simplitate și timiditate. Era un univers complet opus celui european, măcinat de conflicte. Dacă pe de o parte ibericii fuseseră implicați într-o perpetuă luptă pentru recucerirea teritoriilor, nativii acelor insule își duceau existența într-un cadru rustic, cultivând pământurile, îngrijindu-și locuințele și implicit pe sine. Erau potriviți pentru scopul colonizării, căci, gândea Columb, urmau să deprindă obiceiurile și stilul de viață spaniol.
    În 18 decembrie, europenii, ajutați de nativi, au ridicat o cruce în sat. Oamenii locului s-au rugat și închinat, conform relatărilor. În aceeași zi, amiralul avea să afle că regele localnicilor este denumit Cacique.
    Columb continuă să exploreze coasta și în 20 decembrie ajungea în Baie de l'Acul, de unde a observat văi cultivate și munți ce păreau să atingă cerul. Indiferent de vârstă și sex, locuitorii acestui tărâm umblau goi, iar bărbații nu-și ascundeau femeile de ochii europenilor, așa cum se întâmpla în alte insule. În opinia amiralului, oamenii aceștia cereau să cunoască limba și să fie guvernați, devenind așadar, în ochii săi, subiecți ai Coroanei.
    La data de 25 decembrie, Santa María naufragia pe coasta Hispaniolei, în apropiere de actualul Cap-Haïtien. Localnicii, la ordinul căpeteniei, au sărit în ajutor creștinilor și au trimis canoele pentru a salva ce era cu putință. Regele și supușii săi au deplâns situația europenilor, însă erau dispuși să îi susțină cu ceea ce era necesar, oferindu-le câteva case în care să își păstreze bunurile, sub pază armată. „Erau oameni iubitori, ce nu râvneau la bunurile altora, ci puneau preț pe onestitate. Își iubeau aproapele ca pe ei înșiși”, povestește Columb în jurnalul său, „iar vorba lor era dulce, asemenea zâmbetului. Regele era un om de o prezență remarcabilă, pe deplin respectat de supușii săi.” În schimbul a diverse obiecte, nativii ofereau podoabe din aur europenilor. Căpetenia înțelegea că noul său prieten dorește să găsească sursa metalului prețios, comunicându-i că în vecinătate poate fi găsit în cantități mari, cel mai probabil făcând referire la terenurile aurifere din interiorul insulei. Spaniolii le-au arătat arme indigenilor și prin semne dădeau de înțeles că adversarii lor vor fi distruși din ordinul suveranilor catolici. I-au oferit lui Columb multe cadouri, pe care acesta le-a primit cu bucurie, drept consolare, gândind că divinitatea a intervenit în naufragiu, îndicându-i astfel că acest loc este prielnic unei așezări. Așa că genovezul a ordonat ridicarea unui fort, convins fiind de puterea pe care o poseda pentru a supune întreaga insulă, despre care opina că este mai întinsă decât Portugalia.
    După Anul Nou, Columb a lăsat pe insulă 39 de oameni(9) , în fortăreața Villa de la Navidad, socotind că sunt buni prieteni cu Guacanagarí, căpetenia locală. Au fost numiți locotenenți Diego de Arana, Pedro Gutiérrez și Rodrigo de Escobedo. A mai lăsat în urmă marfă pentru troc, alimente, arme, o barcă, precum și semințe pentru cultivat, însărcinând-i cu localizarea minei de aur și a unei bune locații pentru clădirea unui oraș. Columb ridica ancora la 4 ianuarie, părăsind actualul Haiti și trecând în zona orientală. La 13 ianuarie flota ajunsese în Golful Samaná, acolo unde șapte spanioli trimiși pe țărm sunt atacați de către 55 de indieni. Amiralul credea că aceștia sunt vestiții Carib, sau cel puțin o populație învecinată(10), căci un indian din Samaná îi indicase în prealabil că cei ce mâncau oameni se aflau la est, cel mai probabil în Borikén. Columb regreta incidentul pe de o parte, temându-se pentru viețile celor din fortăreață, însă era de părere că europenii au insuflat teamă în localnici. Din Samaná flota pleca la 16 ianuarie pe ruta Azore (17 februarie) - Lisabona (4 martie) - Palos (15 martie).

Rolul primei expediții în istoria insulei

    Ce legătură are prima expediție cu destinul Hispaniolei? Deși de scurtă durată, prima așezare europeană din Americi a fost ridicată în actualul Haiti, în apropierea actualului oraș Cap-Haïtien. Explorând Hispaniola de la vest la est, Columb oferă informații prețioase privitoare la locurile și popoarele întâlnite. Trebuie remarcat faptul că la momentul sosirii europenilor în insulă erau conturate mai multe regate ce acționau independent, unite însă prin limbă și obiceiuri. Datorită însemnărilor navigatorului genovez avem ocazia să privim dincolo de perioada colonială și să regăsim o populație ancestrală.
    Primele două expediții sunt marcate de o ruptură în ceea ce privește relația indigenilor cu europenii. La revenirea lui Columb, Navidad era în ruine, iar coloniștii morți, unii pierind din pricina bolilor, alții în urma disputelor interne. De asemenea, se consideră că spaniolii, măcinați de nemulțumiri și neajunsuri, au organizat raiduri în teritoriu, abuzând de localnici. Drept răspuns, nativii au distrus fortificația și au ucis parte din iberici, constituind așadar prima mișcare de rezistență din Hispaniola.
    Pe de altă parte, trebuie analizată și viziunea lui Columb, care credea că insulele din Caraibe reprezintă un avanpost către acele tărâmuri menționate de Marco Polo și mai apoi de Paolo Toscanelli. Și în a doua expediție pleca decis să le localizeze și să colonizeze teritoriile ce i s-au arătat în prima călătorie. Mai târziu s-a adeverit că nu reușise să își atingă țelul propus, descoperind în schimb niște insule tropicale, populate de barbari, în viziunea europenilor, ce nu produceau mirodenii sau metale prețioase conform așteptărilor. Nici ca guvernator nu a izbutit, implicând colonia Santo Domingo în comerțul cu sclavi. Așa au ajuns primii africani în Hispaniola(11). Sclavia era în contrast cu învățămintele propovăduite de monarhii catolici, îndeosebi de Isabella, care avea să condamne hotărârea amiralului de a trimite robi în Peninsulă.
 (Va urma)

NOTE

1)Sub aspectul suprafeței teritoriale (cca. 27000 kmp) se aseamănă cu statul american Massachusets. De asemenea, este al doilea cel mai dens populat stat suveran caraibian, cu o medie de aproximativ 375 loc./kmp. Prin comparatie, media globala este de 45.
2)Între 1822-1843 Hispaniola a fost reunită sub conducerea lui Jean-Pierre Boyer, întreg teritoriul fiind desemnat Haïti. I-a urmat, până în 1844, Charles Rivière-Hérard.
3)Daniel Defoe-Robinson Crusoe, unde descrierea lui Vineri amintește de cea pe care Columb o făcea nativilor; indigenul devine servitorul lui Crusoe și dă dovadă că este înclinat către canibalism.
4)Toscanelli îi scrisese lui Columb, oferindu-i direcții către est, din Lisabona la Quinsay, în provincia Mangi, sau lângă provincia Katay și de la insula Antilia la insula Cippangue; în relatările lui Marco Polo, Chipangu era o insulă măreață în est, la depărtare de continent, condusă de un lord al cărui palat era acoperit în întregime cu aur, bogăția acestuia depășind orice imaginație.
5)În martie 1492 era semnat la Alhambra Edictul de expulzare a evreilor din Castilla și Aragon. Santangel, evreu creștinat, a fost protejat prin decret regal emis de Ferdinand în mai 1497.
6)caravela era o navă cu vele, de mici dimensiuni, ușor manevrabilă și rapidă.
Caraca era o navă voluminoasă, cu catargul principal foarte înalt.
 7)După Juan (1478-1497), prințul Asturiei, fiul Isabelei si al lui Ferdinand.
8)Vulcanul Teide are 3718 m și este cel mai înalt vârf al Spaniei. Pico Duarte (în Republica Dominicană;) măsoară 3098 m, iar Pic la Selle (în Haiti) 2680 m.
9)În lista oficială apar 44 de nume.
10)Nu era vorba despre Carib, ci despre Ciguayo, așa cum susțin contemporanii genovezului, o ramură a indienilor Ciboney (Siboney), care la vremea contactului populau zone restrânse în Hispaniola și Cuba și a căror limbă era diferită de Taíno.
11)Descendenți ai africanilor aduși în Peninsula Iberică de către portughezii care practicau acest comerț încă de la începutul secolului al XV-lea.

Mihail George Panait - februarie 2013

Lirica erotica la Benjamin Fundoianu si Tudor Arghezi (I)

Posted by Ghe Neguzzu on April 16, 2013 at 9:15 AM Comments comments (0)

Erosul în poezia fundoiană

    Poezia erotică fundoiană este plasată într-o „sferă a neîmplinirii”, aşa cum observă şi D. Petrescu. La Fundoianu, ideea de femeie este concepută prin intermediul naturii. De cele mai multe ori, însă, poetul îi conturează imaginea într-un spaţiu funebru. Eul liric îşi manifestă dorinţa de iubire prin utilizarea frecventă a condiţionalului-optativ, fapt ce sugerează că actul de împlinire al iubirii se va afla întotdeauna sub semnul imposibilităţii realizării.
    „Era mai bine, poate, dacă ne-am fi iubit
    aicea, în mirosul pădurii de molift.” (Romanţa I)
    Invitaţia iubitei la comunicare rămâne fără răspuns:
„Vrei să vorbim cuminte şi lin, ca doi bolnavi?
Ţi-aş dărui-o, poate, răcoarea din cuvinte.
Ca doi bolnavi, în toamnă, vrei să vorbim cuminte?” (Romanţă I)
    Posibilitatea creării vreunei legături erotice între cei doi este anulată. Aşa cum prezintă cadrul natural în care intenţionează să-şi invite iubita, dacă dialogul ar exista,  presupunem că acesta ar cuprinde replici de rămas bun. Apreciem că atitudinea eului liric este una de resemnare în faţa morţii:
„Iată-ne pe cărarea care se rupe-n vid,
şi nici nu-ţi este dată s-auzi de-aici, şi nu mi-i
muzica militară după sfârşitul lumii.” (Romanţa I)
Singura salvare este erotismul:
Când s-ar putea să are iar boii în april,
şi să-nnoim natura
Dac-ar cădea în tine,
În carnea ta fierbinte, ca într-un câmp fertil
un singur sâmbur putred în toamnă şi din mine.” (Romanţa II)
Vorbim, în poezia fundoiană, de femeia alcătuită din roadele pământului:
„sau linsă să-ţi laşi pielea de om, ca de un câine-
femeie-orz, femeie-mălai, femeie-pâne.” (Cântece simple: Vlaici II)
    Semnul neîmplinirii iubirii este redat prin utilizarea, aproape obsesivă, a optativului care determină eul liric să plaseze această scenă de iubire într-un tablou în care clipa s-ar opri. Primăvara poate sugera, aici, începutul unei relaţii, nepătată încă de profan:
„Ne-am aşeza pe bancă în dimineaţa clară
ar fi în noi, desigur, atâta primăvară,
că am privi (în ora împunsă de furnici)
cum boii de pe coastă se fac mereu mai mici.”
    Rareori se întâmplă ca poetul să impună în versurile sale condiţia împlinirii iubirii, condiţia ca iubita să apară, condiţia ca iubita să facă ceva pentru ca eul liric să-şi poată descătuşa iubirea. Spre exemplu, versurile: „Dacă mi-ai da surâsul ca un pelin amar/ ai birui pământul din celălalt cântar  / te-aş curăţa de blastăm ca un oţel de zgură,/ şi-aş cădea-n genunchi la albia impură.” ( Cântece simple: Vlaici II) exprimă împrejurarea conform căreia poetul ar accepta condiţia femeii proiectată de el şi ar îngenunchia în faţa propriei sale gândiri, tolerând ideea de impuritate. Aproape intenţionat pare că Fundoianu plasează universul său erotic sub pecetea lui „dacă”. Imposibilitatea împlinirii iubirii provine şi din faptul că această dorinţă, această condiţie este exprimată numai în mintea eului liric. Neacordându-i şansa iubitei de a îndeplini una din condiţiile sale, împlinirea nu va avea loc.
    În realizarea portretului iubitei cititorul remarcă o obsesie a poetului prin utilizarea vegetalului. Trăsăturile iubitei sunt conturate printr-o explozie carnală şi vegetală.
„Ţi-e prea frumoasă carnea, ca să mai poţi avea
sufletul care sparge păstaia, ca o stea.”
    Femeia este ilustrată prin intermediul ochiului unui estet care o conturează într-un tablou al carnalului. Versurile de mai sus includ ideea că femeia nu poate ajunge la suflet atâta timp cât trupul îndeamnă la păcat. Cu alte cuvinte, sacrul şi profanul nu pot sălăşlui într-o fiinţă feminină. Eul liric îşi exprimă din nou dorinţa:
„Aş vrea să-l caut sub pielea ta bălană,
cum umbli orb să cauţi o uşă-n subteran.”
    Portretul iubitei se conturează aici într-o modalitate suav-ironică. Dorinţa de a-i atinge sufletul  este dinainte gândită ca fiind imposibilă şi totuşi exprimată, fiind asociată cu „orbul care caută o uşa-n subterană.”
Dacă ţi-aş da sărutul fecund pe sterpul pântec
aş deştepta în tine, iubirea, ca un cântec?
Şi ca în vechi sertare cu lacătul stricat,
aş regăsi ce-i simplu în tine şi curat?
Ţi-e sufletul în carne închis, ca într-o cramă
în care mustul sparge fierberea lui de vrană
şi nu găseşte, ca să ţâşnească, o cană...
...Şi-i fericit că este închis în carnea ta.” (Cântece simple, III)
    Din ultimele versuri reiese, din nou, imposibilitatea împlinirii iubirii, dar şi o satisfacţie ironică a eului liric.
    În alte versuri, prezenţa femeii este dorită. Femeia este  „o zână cu-ochii visători”, este „zâna ce tronează peste flori şi
Fundoianu văzut de Iosif Reiss - 1916
ape”. Natura se află în perfectă armonie cu prezenţa ei: „Limpezile unde prinseră să cânte/Şi cânta şi spuma dănţuind pe val.” Visul frumos se sfârşeşte însă atunci când „ziua, naiul îl luă pădurii” iar eul liric stă „pierdut, mi-i jale şi mi-i dor şi sufăr...” (Idilă;). Iubita are glasul „dulce ca notele de flaut”, ai cărei ochi ascund taina neînţeleasă a naturii.
    Dar, de cele mai multe ori, eul liric se lasă dominat, în mod obsesiv, de ideea că femeia aparţine carnalului şi acest fapt îl determină să adopte din nou o atitudine ironică, „aruncând-o” pe aceasta „la pieptul fiecărui/În faţă-ţi mă-nclin cu-o reverenţă  / Şi mă întorn râzând, pe când tu stărui  /În urma mea: Ah, ce impertinenţă!” (În Evul Mediu) Titlul poeziei este sugestiv deoarece completează tabloul gândurilor eului liric care condamnă femeia la profanare încă din Antichitate. Altădată, iubita se ofileşte “precum în glastră/ se sting bolnavii trandafiri” (Rondel de toamnă;).
    În poemul Mărior, eul liric îşi manifestă puternic dorinţa prin utilizarea verbului la imperativ „a voi” în versurile: „Vreau să ne-azvârle aceeaşi furtună în genunchi/femeie”, exprimându-şi intenţia de a cunoaşte „sufletul de rouă” al femeii. În poemul Renunţare, poetul aşterne pe hârtie motivele pentru care iubirea dintre cei doi nu poate fi împlinită:
Fiindcă-mi eşti străină, pierdută şi departe
Fiindcă firul trainic al dragostei e rupt
Fiindcă fructu-i moale, e veştejit şi supt
Subt perspectiva iernii sterile şi deşarte.”

Cătălina Dumitru - martie 2013

De citit - aprilie 2013

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:40 AM Comments comments (0)

Ilia Ilf, Evgheni Petrov - 1001 de zile sau Noua Șeherezadă
     Sunt incluse, în această carte, povestiri, scenarii, foiletoane, în care Ilf și Petrov au ilus    trat Uniunea Sovietică a anilor ‘20-’30, cu societatea, instituțiile și oamenii de atunci.  Umorul domină și acest volum, iar majoritatea textelor sunt la fel de valoroase ca celebrele lor romane. Ilf și Petrov zugrăvesc o lume care are în centru personaje pe cât de diverse, pe atât de comice, iar în fundal trista realitate a acelei perioade. (G.M.N.)
     Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, 2013, 872 pp.
   
   

    William Golding - Martin cel Avid
    Martin este singurul supraviețuitor al unui distrugător care se scufundă în Oceanul Atlantic. Naufragiat pe o insulă, el se luptă să supraviețuiască, dar o serie de stranii sau înspăimântătoare întâmplări îl fac să piardă contactul cu realitatea. A ajuns Martin în  Iad? Sau și-a pierdut mințile, singur pe o insulă rece?(G.M.N.)
    Editura Art, Colecția Nobel, 2013, 144 pp.

  

   

            Timothy E. Gregory - O istorie a Bizanțului
            Americanul Timothy Gregory reușește să prezinte succint istoria tumultoasă a Imperiului     Roman de Răsărit, afirmând că a încercat să se distanțeze de prejudecățile tipice lumii vestice, ce uneori percepe Bizanțul ca pe o „rudă săracă și decadentă”. El începe prin a   relata criza secolului al III-lea și semnificația acesteia în cadrul istoriei Imperiului  Roman, afectat în acele vremuri de „plaga lui Ciprian”, de disputele interne sau externe, ori de problemele financiare. Continuă prin a-l pune în lumină pe Dioclețian și implicit  tetrarhia, ajungând în cele din urmă la era lui Constantin cel Mare, pentru ca în finalul cărții să surprindă Bizanțul după căderea Constantinopolului. Este interesant modul în     care abordează acest subiect, alternând elementele politice cu cele sociale, Bizanțul dinamic servind ca liant între Occident și Orient. (M.G.P.)
    Editura Polirom, Colecția Historia, 2013, 406 pp. 
       
            Timothy Snyder - Tărâmul morții: Europa între Hitler și Stalin                   

Snyder scrie că între 1933 și 1945, aproximativ 14 milioane de oameni și-au pierdut v iața pe teritoriul cuprins între centrul Poloniei si vestul Rusiei, sub influența regimurilor  lui Hitler și Stalin. Sovieticii, susține Snyder, sunt responsabili pentru o treime din numărul total al victimelor. Tărâmul morții este locul în care planurile lui Hitler și Stalin  s-au intersectat, unde Wehrmachtul și Armata Roșie au luptat, unde NKVD și SS și-au concentrat forțele. O observație importantă se face în această carte: nu lagărele de con  centrare sunt responsabile pentru majoritatea victimelor, ci acțiunile de exterminare  desfășurate în afara acestora și separat de operațiunile militare în sine. O lectură  recomandată celor ce doresc să surprindă ororile petrecute în Europa anilor '30- '40.(M.G.P.)
    Ed. Humanitas, Colecția Istorie contemporană, 2012, 568 pp.

Poezii R.O.C.A.D.A. nr. 3/ 2013

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:35 AM Comments comments (0)

Privesc în zare…


  Calm, privesc în zare
   Văd înnoptare
   Oare
   De ce n-am stare
   Într-o lume în care
   E soare
   Nu-s nori pe cerul meu
   Nu vreau să-i văd, îi neg
   Ştiu, mereu e greu
   Un luptător, spiritual întreg
   Spirit infinit
   Lovit
   Tot mai puternic emit
   Pretenţii de la mine şi implicit
   De la cei din jur
   De bun augur
   Am standarde înalte
   Rupt uneori de realitate
   Poate
   Dar nu mă sustrag
   E lumea mea, mi-e drag
   Lupt pentru Ea
   Nimeni n-O poate fura
   Mulţi văd,
   Puţini înţeleg ce-i lumea,
   Viaţa
   Contează contextul, culmea,
   Speranţa
   E laşitate dacă nu-i susţinută
   De fapte
   În noapte, printre şoapte
   E suferinţă dar şi bucurie mută …
                Mircea Nica


Anotimpuri


soarele lenevește în iarnă
dospind timpul în jumătăți
sârguincioși fulgii își duc dansul
către pământ, peste iarbă
explozie e-n ghiocei, în brândușe
un îngheț
ce doar el știe ce-nseamnă.
toamna și vara
s-au sinucis în răbdare
dispare vinul
se scriu noi calendare
mayașii n-au știut,
vom ști noi
anotimpurile-s pe redutele luminii
se declară pacifist un război
noi vom lupta îmbrăcați
în cojoace cu aură de miei
prin șotroanele vieții
desenând noi Dumnezei
            Camelia Ioniță


Luna soarelui


Cine a rãpit soarele?

L-a ademenit cu apus
Și a pus mâna pe el
strângându-l cu forță
căci se zbătea
ca somnul în cârligul undiței
luat aidoma și dus,
lăsând urme de insomnie

Cineva a răpit soarele
în urma căruia
umbra-lună a rămas
în întunericul
privirii tale

Cine?
            Diana-Adriana Matei




Urale profane


Se-ndestulează jocul cu-avântul devenirii
Şi spulber de urale îi rotunjeşte ritmul,
O cinică ardoare la căpătâiul firii
În zăngănit de săbii îşi savurează imnul.

Arcadele celeste frizând nemărginirea
Cu ne-mplinite verbe inundă universul,
Extatică natura şi-adaugă menirea
Prin carotida bolţii să-şi incanteze versul.

Aplauze păgâne în despuiate-altare
Clocesc în alveole seminţe de hazard
Doar noi ne ducem crucea prin galaxii barbare,
În creuzet de atriu îngăduinţe ard.

Mai vii ca niciodată, făcliile din glasuri
Clipesc în sanctuarul unui tărâm de-apoi
Se sparge anotimpul în mii şi mii de ceasuri
Pe umeri să ne curgă ca un cadril de ploi.
                                              Valentin Irimia

Avant-Garde

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:30 AM Comments comments (0)

     Auzim uneori că jocurile sunt forme ale artei, însă de câte ori avem ocazia să jucăm rolul unui artist în adevăratul sens al cuvântului? Ei bine, Avant-garde ne propune un asemenea rol. Despre ce este vorba însă? Fiind un joc de browser, nu beneficiază de un gameplay lung, ci mai degrabă este ceva ce îți ocupă o seară rece de primăvară. În Avant-garde, intri în pielea unui artist debutant și primul personaj cu care vei interacționa este Édouard Manet, care după ce se va prezenta, îți va arăta o lucrare de-a sa pregătită pentru Salonul de la Paris. Intervine însă Bouguereau, care te va provoca să realizezi o pictură superioară celei a lui Manet. De așteptat că nu se va întâmpla așa ceva, dat fiind că ești un începător. Cu toate acestea, pe parcusul jocului îți poți îmbunătăți calitățile (prin practică în cadrul Academiei), iar la un moment dat vei putea fonda noi mișcări artistice, ori poți merge la cafenea,acolo unde vei intra în contact cu alte personaje. Bun, acum ai putea spune: ce este atât de spectaculos? Într-adevăr, în jocuri regăsim elemente preluate din realitate, însă Avant-garde reușește sa îmbine cu stil realul și fictivul. Pe de o parte, există nume ca Manet, Bouguereau, Courbet, Cézanne, Van Gogh, Picasso, iar treptat noi stiluri sunt introduse, precum impresionismul, post-impresionismul, pointilismul, cubismul, ș.a. Pe de altă parte, poți genera noi mișcări artistice, pe care le definești în funcție de calități; de exemplu, într-un manifest (care, curios, este realizat în cafenea) poți pune accent pe formă, eliminând importanța culorii, în altul poți accentua importanța anatomiei, formei și culorii.
    Umorul ocupă un rol important. Dde exemplu, în ajunul Salonului din 1863, Napoleon al III-lea intervine într-o discuție purtată de Bouguereau și Manet, susținând că soția sa este singura care poartă coroană în Franța, ca replică la vorbele lui Bouguereau. Courbet își face și el apariția și spune: „Ar trebui să purtați una, Majestatea Voastră. V-ar sta bine pe capul fără trup”. În Franța, au pierit prin ghilotinare, printre alții, Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta, Madame Roland, ori Maximilien Robespierre, toți în cursul Revoluției de la finele secolului al XVIII-lea. Courbet pare a fi un personaj definit prin intermediul umorului.
    De ce începe jocul în 1863? Pentru că acesta este anul în care câteva mii de lucrări au fost respinse la Salonul Academiei, ceea ce a condus la fondarea (printr-un edict emis de Napoleon al III-lea) Salonului refuzaților. La Salonul Academiei, în cursul jocului, vor fi acceptate numai lucrări încadrate în curentul realist.
    Personal, mi-aș fi dorit să se pună mai mult accent pe dialog, astfel încât să existe mai multe opțiuni în cadrul conversației. Se afirmă că Avant-garde este un role-playing game, în sensul că îți dezvolți personajul și interacționezi cu altele, care de regulă te ajută în acest sens. Și totuși, un joc de rol presupune și existența unui dialog bogat în opțiuni, iar Avant-garde are de suferit în această privință. Îl recomand însă pentru că este educativ, are imagini și muzică bune și deoarece conține și o doză însemnată de umor.

avant-garde este disponibil la gameshot.org

Mihail-George Panait - aprilie 2013

Lirica erotica la Benjamin Fundoianu si Tudor Arghezi (II)

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:25 AM Comments comments (0)

Erosul în poezia lui Tudor Arghezi

    În lirica erotică argheziană femeia este centrul universului bărbatului. Aceasta este prezentată în diferite ipostaze: în ipostaza de cântec, femeia curtezană, femeia – o apariţie demonică. Pentru ca actul creaţiei să se înfiripe, între cei doi trebuie să existe o comunicare dincolo de împlinirea trupească. Un exemplu în acest sens îl reprezintă poezia Melancolie:
Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare,
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară
De departe, simt un jind
Şi-aş vroi să mi se pară.
    Sentimentele eului liric sunt contradictorii. Aşteptarea chinuitoare este preferată prezenţei iubitei. Pentru ca actul creaţiei să înflorească dorinţa trebuie să vlăguie trupul chinuit de pasiune. În centrul universului erotic arghezian femeia este o prezenţă halucinatorie.
Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi,
Şi suntem pretutindeni, alături, amândoi.
Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,
Necontenita mută a mea însoţitoare. (Cântare)
    Deloc surprinzător este faptul că iubita nu vorbeşte. Putem vorbi de lipsa unei comunicări reale ceea ce sugerează că Arghezi nu doreşte a intra în contact cu materializarea cuvintelor prin rostire ci, tinde tot mai mult spre o contopire spirituală cu aceasta. Cu alte cuvinte, tăcerea iubitei corespunde, în plan simbolic, împlinirii spirituale. Prezenţa ei este acceptată atâta timp cât este mută. Comunicarea verbală nu există, însă predomină limbajul non-verbal.
Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai
Iscată dintre pietre şi timpuri fără grai.
Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână
De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână.
Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,
Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. (Cântare)
    Prezenţa iubitei este ireală, aceasta fiind adusă de umbră şi de gând.
În fiecare sunet tăcerea ta s-aude
    Din tăcerea iubitei rândurile curg ca o cascadă, care străbate cu repeziciune profunzimea gândurilor creatorului. Versurile de mai sus sunt impregnate puternic de imaginea femeii prezentată ca izvor de inspiraţie. Fântâna reprezintă sursa de cunoaştere a creatorului iar cea care i-o transmite este iubita: pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai.
    Setea care trebuie domolită sugerează mai degrabă punerea creatorului între două situaţii limită: aceea a acceptării cunoaşterii şi aceea a ispitei carnale. Iubita îşi doreşte să guste cunoaşterea alături de cel care o cântă prin versurile sale.
Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,
Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul.
    Versurile de mai sus conturează situaţia şi originea femeii argheziene. Aceasta se află pretutindeni doar prin puterea gândului poetului de a o crea. Perceperea iubitei ca o prezenţă reală este însă imposibil de realizat pentru că ea aparţine teluricului. Putem vorbi astfel de o dublă ipostază a femeii, în prima fază a poeziei argheziene: femeia supusă profanului, menită să se întoarcă în pământul care a crescut-o (de cele mai multe ori Arghezi “acuză” subtil această condiţie a ei) şi femeia purtată şi purtătoare de lumină, adică de cunoaştere.
    La Arghezi, cuvintele sunt ţesute în pânza unor gânduri profunde care îşi strigă dreptul de a fi zămislite. Tonul său poetic cucereşte prin melancolie îmbinată cu durere şi suavă ironie.
    Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han
    E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce.
    Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
    Pe jaruri, carnea noastră, de vie, să se culce.
    Nu. Mînă crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava.
    S-apropiem vecia mai repede de noi.
    Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,
    Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi. (Restituiri)
    În tabloul astfel creat, eul liric simte apropierea ispitei şi exprimă, indirect, un sentiment de teamă provocat de slăbiciunile firii omeneşti. Hanul, cântecul, vinul, patul şi femeia – sunt prezentate într-un tablou pasional. Gesturile femeii sunt pline de dorinţă, dar puse sub imperiosul optativ – ai vrea, atribuind toată vina ispitei feminine. Aceasta se foloseşte de armele senzualităţii feminine –părul - pentru a-şi seduce bărbatul. Viziunea creatorului străpunge însă scena dovedind că lumea spre care tinde acesta este sacră. Îşi exprimă astfel dorinţa de a nu-şi osândi sufletul prin păcat. De aceea, adverbul nu din ultima strofă pare un strigăt de revoltă adresat sieşi. Îşi doreşte cu ardoare sfârşitul, exprimând astfel un sentiment de teamă legat de neputinţa de a-şi mai reprima poftele trupeşti. Ultimele două versuri reprezintă un îndemn adresat iubitei.  Faptul că sărutul ei este otrăvitor îl determină să îi ofere o soluţie pentru sfârşitul chinurilor lui: întoarcerea fiinţei telurice creată din pământ în pământ. Titlul este semnificativ iar conţinutul poeziei reflectă legătura cu acesta. Omul trebuie să înapoieze pământului trupul fragil, supus vremelniciei, ispita care îndeamnă şi atrage păcatul. 
    În concluzie, din poeziile celor doi scriitori reiese o viziune clară: iubirea este ancorată în sfera neîmplinirii. Trupul femeii reprezintă un obstacol pentru eul liric, în sensul că acesta este asemănat cu zidul ce există între dorinţă şi puritate. Cei doi poeţi par să opteze, mai degrabă, spre dorinţa acută de a cânta, prin versurile lor, trupul femeii dar şi de a-l condamna la profan. Acesta nu poate atinge perfecţiunea prin creaţie dacă dovedeşte cunoaşterea simultană a celor două entităţi: sufletul şi trupul. Acesta din urmă este condamnat la întoarcerea în pământ, iar sufletul este seva din care se alimentează creatorul. Trupul este efemer şi inundă privirea cu trăsăturile lui menite a stârni dorinţa. Chinul şi dorinţa de posesiune a femeii sunt mai acute la Arghezi. Acesta îşi induce starea de suferinţă, fiind un judecător care condamnă şi se condamnă. Descrie, cu un ton muzical, melancolic, spaţiul în care va avea loc întâlnirea şi accentuează armele senzualităţii feminine, însă, iubita ori nu apare, pentru că însuşi creatorul o plasează în irealitate, ori invitaţia femeii de a se lăsa sedus de ispitele trupului ei sunt refuzate, chiar dacă sunt resimţite puternic în adâncul fiinţei lui. Iubita lui Arghezi se află pretutindeni, este o imagine halucinantă, care îl obsedează şi care devine centrul universului său.
    Femeia la Fundoianu este descrisă într-o manieră suav-ironică, aşa cum întâlnim, de multe ori şi în poezia argheziană. Imaginea femeii descrise este impregnată de efemeritate. Trupul ei este alcătuit din elemente ale vegetalului, de aceea se vorbeşte în poezia fundoiană despe o explozie vegetală şi carnală. Dorinţa posesiunii trupului femeii nu mai este atât de acută la Fundoianu. Tabloul în care eul liric surprinde iubita este de cele mai multe ori atrofiat de elemente ale unei naturi bacoviene. Fundoianu îşi invită iubita într-un cadru anost care anunţă sfârşitul. Sentimentul incompatibilităţii este reliefat în note expresive şi dureros-muzicale. Din nou, trupul este un obstacol de nedepăşit. Femeia este judecată pentru frumuseţea cărnii ei. Din cauza acesteia, eului liric nu îi vine să creadă că iubita îşi mai poate atinge sufletul.
    O asemănare evidentă în poemele celor doi scriitori este lipsa de comunicare. Invitaţia iubitei rămâne fără răspuns, eul liric consolându-se cu starea de aşteptare care se prelungeşte întru eternitate.
    Dorinţa de posesiune la Arghezi consumă, trupul este măcinat de dorinţă, iubirea apare ca neîmplinire sau ca amintire a ceea ce a fost odată. La Fundoianu, scena de iubire este plasată într-un spaţiu cu valenţe apocaliptice. Contemplarea trupului iubitei este la Arghezi, un prilej de suferinţă, pe când, de cele mai multe ori, la Fundoianu, femeia este mângâiată ironic. El nu îşi doreşte cu atâta pasiune posesia femeii, ci comunicarea dincolo de posesie.

Cătălina Dunitru - aprilie 2013

Bernardo Bertolucci se intoarce la film

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:15 AM Comments comments (0)

st1\:*{behavior:url(#ieooui) } /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt; mso-para-margin:0in; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;} Guardian.co.uk ne aduce la cunoștință că regizorul italian Bernardo Bertolucci a revenit pe marile ecrane, cu producția Io e te (Eu și tu), film prezentat în cadrul festivalului internațional de la Rotterdam. Bertolucci (72 de ani), care a debutat în 1961 cu La commare secca (Cumătra uscată) realizase ultima peliculă în 2003, The Dreamers (Visătorii), astfel că revenirea sa era îndelung așteptată. Într-un interviu oferit chiar la Rotterdam, regizorul italian explică absența: „Acum câțiva ani nu mă mai puteam mișca. Nu puteam mergea. Acela, poate, a fost momentul în care am crezut că nu mai pot face vreun film. M-am gândit că totul s-a terminat. Voi face altceva... dar totul s-a schimbat când am acceptat situația”.  Arătând către scaunul cu rotile în care se află, Bertolucci consideră că poate fi fericit, chiar și într-o asemenea situație.

Io e te este adaptat după romanul omonim al lui Niccolò Ammaniti (publicat în 2010), și prezintă povestea lui Lorenzo, un tânăr introvertit, care la doar 14 ani încearcă să facă față dependenței de heroină a surorii sale, Olivia. Pelicula se derulează în mare parte în beciul casei băiatului, acolo unde acesta se ascunde, sub pretextul că este plecat într-o excursie la schi. Filmul abordează dramele adolescenței, însă capătă o notă pozitivă, comparativ cu precedentele pelicule ale lui Bertolucci.

Din coloana sonoră se remarcă The Cure, Muse, Red Hot Chili Peppers, ori David Bowie, iar în rolurile principale apar Jacopo Olmo Antinori (n. 1997), ca Lorenzo, și Tea Falco (n. 1986), ca Olivia, pe care Bertolucci o caracterizează drept „o Marlene Dietrich a Siciliei” (Falco este născută în Catania).  Regizorul mărturisește că a fost interesat să experimenteze cu tehnologia 3D, însă în același timp a dorit să filmeze repede și să improvizeze.  Cu toate acestea, și-a permis să modifice scenariul, pentru a oferi filmului un final fericit, spre deosebire de romanul lui Ammaniti.

În același interviu, Bertolucci afirmă despre una dintre cele mai cunoscute figuri din politica italiană: „Cu marile sale canale TV a creat multe valori subculturale. A ucis cultura, într-un fel. A anesteziat creierele tinerilor ce au crescut în aceste vremuri. Deseori poți vedea o ignoranță mare și terifiantă”. Este vorba despre Silvio Berlusconi, ce deține Medusa Films, o casa de producție (alături de care Bertolucci a colaborat de-a lungul anilor), precum și compania Mondadori, prin intermediul Fininvest.

Despre cinematografia italiană, Bertolucci crede că a fost într-o „comă îndelungată”, din care abia își revine, grație unor nume ca Matteo Garrone și Paolo Sorrentino, o renaștere în care ar dori să ia parte, susținut de o carieră ce se întinde pe parcursul a nu mai puțin de cinci decenii.

Navigatorul din fotoliu - aprilie 2013

 

 

Cultura maghiara in declin

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:15 AM Comments comments (0)

      The Newyorker deplânge situația culturală a Ungariei, ca urmare a influenței politice
crescânde. Unul dintre evenimentele care a atras atenția Occidentului a fost hotărârea romancierului
premiat cu Nobel Imre Kertész de a-și depozita arhivele în Germania. Scriitorul
evreu, fost prizonier la Auschwitz, înfruntă astăzi un mediu politic ostil. Opera sa a fost scoasă
din programa educațională, în favoarea a trei autori antisemiți din perioada interbelică, iar
elita politică l-a numit „nemaghiar”.
       Victor Orban și guvernul său au trasat deja viitorul traseu al culturii maghiare.
Naționalismul și rolul important al creștinismului sunt termenii cheie ai noii constituții, iar
creațiile așa-zis blasfemice sau antinaționale sunt interzise. Jurnaliștii care nu s-au conformat
noilor directive au fost înlăturați din presa publică, iar celui mai important post de radio independent,
Klubrádió, i s-a retras licența. În 2011, 5 filozofi de stânga au fost investigați pe
baza unei acuzații de delapidare a 2 milioane de dolari. Șaizeci de intelectuali maghiari au
semnat o scrisoare de susținere a acuzaților. Când jurnalistul Paul Lendvai a lansat în Germania
o carte despre corupția din mediul politic maghiar, în presa din Ungaria s-a lansat o
campanie de denigrare a acestuia, iar la un eveniment cultural din Frankfurt, unde ar fi urmat
să se desfășoare o lectură publică, naționaliștii maghiari au provocat violențe.
      Politica guvernului de dreapta a generat reacții și la nivel internațional. Elie Wiesel a
înapoiat un premiu primit cu ani în urmă din partea Ungariei, protestând în acest mod față
de prezența oficialilor la reînmormântarea unui poet maghiar antisemit. Lawrence Ferlinghetti
a refuzat, în 2012, un premiu oferit de guvernul maghiar, dezamăgit de faptul că acesta
încălcă frecvent dreptul la liberă exprimare, manifestându-se ca un guvern totalitarist. Jürgen
Habermas a solicitat Uniunii Europene o investigație, care însă a fost oprită chiar de la Budapesta.
Sub asemenea auspicii, viitorul culturii maghiare pare pecetluit. Ungaria se va închide
în numele naționalismului și va genera opere aservite politic, fără valoare culturală reală, în
numele nostalgiei după anii ’30, al declinului moral al națiunii și al teoriilor conspiraționiste,
cu protagoniști evrei.

Navigatorul din fotoliu - aprilie 2013

Aport avangardist la ideologia literara posterioara

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:10 AM Comments comments (0)

           Pseudo-competitivitatea impusă de consumerismul generaţiei contemporane s-a ataşat, nu de
mult, printr-o legatură covalentă destul de puternică spiritului naţionalist, înotând (paradoxal) în amonte
direcţiei globalist-corporatiste. Doar o umbră a imperialismului de odinioară, acest spirit, naiv pe
alocuri şi de cele mai multe ori susţinut de ideologii extremiste, s-ar zice că nu ar avea dreptul la astfel
de manipulări într-o societate non-utopică.
          Mânaţi de astfel de trăiri, românii şi-au setat ca ţel iminent dobândirea unui premiu Nobel, drept
răsplată a muncii intelectuale seculare a poeţilor, prozatorilor şi dramaturgilor români. Nemulţumirea
jumătaţii (doar) de spirit neaoş a Hertei Müller or dezamăgirea ,,crudităţii” literare a universului
cărtarescian au sugrumat speranţele de confirmare a unei trăiri literare complexe şi complicate, originale
şi răsunătoare, ale unui naţionalism chinuit de circumstanţe si neşansă. Blamând cu jind geopoliticul
din spatele deciziei comitetului de acordare a celei mai înalte distincţii literare, mulţi s-au
resemnat în ideea că literatura noastră curentă e înca una savantă. Munca unei mâini creatoare ce are
în vedere totalitatea scrierii şi a fiecărui personaj în parte, izvorăşte originalitate prin cadrul încă în
stare să mai şocheze, fie prin sinonimie perfectă cu icoana vreunui personaj, fie prin tumultul existenţei
autoriceşti transferat cu grija naratorului ori personajului. Zămislirea unei imagini ca de negativ fotografic
care în loc să estompeze din trăsături, le redă naturale şi pline de sens injectează unicitate
beletristicii autohtone, o picatură de hyperrealism într-un ocean de culoare cu contur renascentist.
Tumultul existenţei cotidiene se reflectă în absurdul vieţii într-un univers care se autodepăşeşte
constant, în ce priveşte deconstrucţia. Formele literare de evadare sunt însă numeroase şi vechi de
când lumea, ceea ce a păstrat literatura drept una dintre puţinele portiţe de evadare din banal ori rutină;
scriitorii români au reuşit să se afilieze diverselor curente literare, să creeze o literatură care să reflecte
atât crezul individual cât şi cel colectiv (al mişcării) aliniind cu mândrie literatura română la cea
universală.
         Imaginile unei literaturi clasice şi aservite crezului romantic au dănţuit o vreme pe plaiurile mioritice,
au făcut-o cu cea mai mare poftă şi în cel mai amplu ritm de vals cântat de însăşi Mater Valachia.
Cu toate acestea, exceptând geniul eminescian care rămâne atemporal, general-valabil şi genial-invariabil,
experimentul poetic prin iluminarea non-conştientului a răsărit odată cu poezia parnasianosimbolistă,
prima de factură decadentistă şi profund opoziţionistă în raport cu literatura anterioară. Or
simboliştii, în frunte cu Alexandru Macedonski (vezi Rondelul opiumului), n-au impus doar un univers
de corespondenţi ca modalitate de comunicare ci au mers până la a descătuşa cititorii de sub povara
tabu-urilor -(homo)sexualitate, desfrâu şi narcoze- rescriind un nou cod etic al poeziei de sfârşit de
secol 19. Practicând sau nu aceste obiceiuri, poetii simbolişti au deprins astfel de imagini fie din traducerile
unor‚,acomodaţi” ca Theofile Gautier sau Charles Baudelaire sau, cel mai probabil, din
călătoriile în Occident unde astfel de evenimente erau comune.
Faima literaturii clasico-romantice se înscria treptat în patrimoniul fiecărei naţii în timp ce simbolismul
îşi picta ultimele sinestezii la unison cu ecoul ororilor primului razboi mondial. În tot acest
timp scriitorii realizau absurdul şi efemeritatea trăirilor interbelice, avangarda literar-artistică urmând
să se instaleze ca voce a marii majorități, sătulă de incoerenţa istorică a ultimelor decenii. Românul
         Tristan Tzara (numele fiind o conştientizare dadaistă că situaţia e tristă-n ţară;) a dat startul avangardei
prin născocirea dadaismului, impropriu numit astfel, din moment ce tindea sa desfiinţeze toate –ismurile.
Noul curent urmărea reconstrucţia prin deconstrucţie şi repornirea unei istorii şi literaturi care
începuseră să funcţioneze defectuos. Ca modalităţi generale de clădire a construcţiei artistice avangardiste,
numeroasele sale curente subsidiare, pornind de la manifestele dadaiste şi futuriste de început
de secol până la mai târziile faţete suprarealiste sau onirice, toate străbăteau un front comun, cu
diferenţe minore în ce priveşte aria de desfăşurare, afilierea politică ori numărul de adepți, critici, fanatici.
Marea schismă avangardistă avea să aibă loc în ce priveşte metodele prin care complexele imagini
erau invocate şi relatate, dacă ele erau rezultatul unui act natural de meditaţie şi ale unei stări de natural
high, sau dacă erau doar răspunsul interogării unor paradisuri artificiale, precedent descrise de Baudelaire
în celebra sa carte cu acelaşi nume. Disputa purtată între dadaiştii adulatori de transe creative,
narcotic-inspirate şi cavalcada evadării din realitate prin narcoze endogene, ideologic-suprarealiste sa
desfăşurat nesincronizat cronologic şi mai mult ca o reacție a celei din urmă asupra exceselor primei
generaţii avangardiste. Scopul ultim era cât se poate de demn: împiedicarea unei decăderi spirituale,
pe fondul căutarii de noi portiţe de evadare care, conform suprarealismului se regăseau în fiecare dintre
noi, trebuind doar cultivate.
         Poate cel mai notabil exemplu în ce priveşte debordanţa imaginarului artistic ca rezultat al
şamanismului non-narcotic, definitor suprarealismului, îl reprezintă poetul şi prozatorul Gellu Naum,
considerat imaginea surrealistă centrală a culturii române şi după cum a fost caracterizat de criticii
vremii, ultimul mare poet suprarealist al Europei. Înscriindu-se pe linia abstinenţei în paralel cu figuri
ca teoreticianul André Breton sau celebrul pictor Pablo Picasso, filosofia sa de viaţă şi impilict crezul
său artistic s-au suprapus până la cea mai profundă sinonimie. În epoca în care tendinţa, în egală
măsură a artiștilor cât şi a oamenilor de rând, era de refugiere în artificialitatea viciilor din ce în ce
mai variate, lupta interminabilă cu moravurile în schimbare a consolidat raţionamentul de bază al
mişcării. Urmată la mică distanţă de morala renăscută din însăşi păcatul decadenţei conştiinţei colective,
etica deontologică centrală fiinţei umane care înota într-un ocean de semeni cu trăsături comune
şi doar un dram de originalitate distinctivă, a realizat futilitatea într-o lume de oglinzi murdare şi deformate
care dau iluzia că diversitatea se clădește la oricare alte niveluri decât cel mental. Explorarea
antipozilor conştiinţei, aşa cum îi numeşte Aldous Huxley în eseurile sale ulterioare, nu este altceva
decât o răstălmăcire a marilor descoperiri geografice; acasă este acolo unde, din mila faţă de toată
bogăţia informaţională oferită de scurgerea veacurilor în eternitate se sacrifică mielul gnostic pe altarul
inconştientului, unde lumi bogate în dimensiuni se clădesc în litera hazardului, idem destinului însuşi.
Acolo, deconspirând limitele raţiunii conştiente, epuizate de mirajul ciclicităţii, omul se regăseşte cu
sinele său uitat chiar înainte de a-l cunoaşte.
         Intensitatea cu care inovatoarele avanposturi literare româneşti îşi umpleau vistieria cu imagini
delirice, s-a hrănit din ardoarea cu care reviste ca Alge sau urmuz urzeau viitorul literar neaoş, activitatea
intensă de la sfârşitul anilor '40 de la București, în virtutea unui suprarealism etern vivace (Gellu
Naum, Geo Bogza, Gherasim Luca), publicarea manifestului oficial al futurismului la 1909 deopotrivă
la Paris şi Craiova, toate şi destule pe deasupra vor fi influenţat ulterior gândirea românească or ideologia
europeană cu suficiente probe în absurdul lui Kafka sau Camus, misticismul lui Eliade, naturalismul
lui Strindberg sau chiar postmodernismul retras în umbra regimului predecembrist.

Marian Neacșu - aprilie 2013

Noul si vechiul Yann Tiersen. Skyline (2011)

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:05 AM Comments comments (0)

/* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt; mso-para-margin:0in; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;}

Pentru majoritatea oamenilor, Yann Tiersen este cel care a compus muzica pentru filmul Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain (2001). Fapt dovedit de ceea ce s-a întâmplat la concertul de la București, din 2009. Mulți spectatori au plecat în timpul concertului, dezamăgiți de melodiile prea diferite față de soundtrackul filmului din 2001. Yann Tiersen s-a îndepărtat, în ultimii ani, de stilul care l-a consacrat. Dust Lane, album din 2010, a marcat momentul schimbării. Sonoritățile rock și electronice predominau pe acest album, dar reminiscențe din vechiul Tiersen încă se făceau auzite. Cu Skyline, lansat în octombrie 2011, muzicianul francez s-a îndepărtat total de activitatea anterioară. Albumul se caracterizează prin densitate, abundența de sunete prelucrate electronic, care se îmbină cu chitara electrică, dând naștere unei cascade de nuanțe, dominate însă de întuneric. M-au impresionat plăcut „Another Shore”, „I’m Gonna Live Anyhow”, „Forgive Me” și „The Trial”, melodii complexe și echilibrate în ce privește combinația de instrumente și voce. Mi s-a părut nereușită "Exit 25 Block 20", un amalgam haotic, mâzgălit în fundal de o total neinspirată voce ca de jivină. De asemenea, unele melodii sunt prea aglomerate și te fac să te întrebi unde a dispărut simplitatea și claritatea vechiului Tiersen.  

Skyline este un album bun, nu mai bun decât Dust Lane, dar nici mai rău. Îl apreciez pe Tiersen pentru faptul că nu rămâne fixat pe o rețetă, ci caută alte forme, îmi place modul în care experimentează și în care asimilează indie rockul și muzica electronică într-o formulă proprie (deși se mai simt influențe Radiohead), dar cred că acest album este doar o etapă de experimentare, de căutare. Din acest punct, noul Yann Tiersen fie va merge înainte pe această linie, îndepărtată de muzica franceză, nu numai în ce privește sonoritatea (titlul albumului și al tuturor melodiilor sunt în engleză, mare parte din înregistrări sunt realizate în Anglia, Germania sau America, mulți colaboratori sunt britanici sau americani), fie se va întoarce la stilul care l-a consacrat (sunt sigur că se va întâmpla acest lucru, dacă nu acum, peste 10-15 ani sigur). Oricare ar fi direcția aleasă, sper ca acest mare muzician, comparat cu Erick Satie și Michael Nyman, să ne mai ofere măcar un cântec de aceeași valoare ca cele descoperite odată cu filmul lui Jean-Pierre Jeunet.

Copilul Ascultător. R.O.C.A.D.A. APRILIE 2013

Si scriem si scriem

Posted by Ghe Neguzzu on April 14, 2013 at 11:05 AM Comments comments (0)

A afirma despre JeromeK. Jerome că a fost un mareumorist înseamnă a enunța unadevăr cunoscut de mai binede un secol. Dar, citindu-i
cărțile, nu poți evita să repețiiar și iar acest adevăr. Trei într-o barcă (fără a mai socotiși câinele) (1889) este cea mai cunoscută creație a sa și cea mai reușită, dar nici Arta de a nu scrie un roman (1893) sau Gândurile trândave ale unui pierde-vară (1886) nu sunt lipsite de valoare literară și, mai ales, umoristică. Arta de a nu scrie un roman (Novel Notes, în original) nu s-a bucurat de succesul comercial al aventurilor celor trei prieteni (fără să mai socotesc și câinele), deși este scrisă cu același umor teribilși are personaje la fel de comice. Despre ce este vorba?

Patru prieteni se hotăresc să scrie un roman. Ei sunt: Jerome, personajul-narator, Jephson, Selkirk Brown și Derrick McShaughnassy, toți iubitori de pipe și povești. Deși se întâlnesc deseori pentru a lucra la mărețul proiect, acesta evoluează greu, pentru că, de fiecare dată, unul din autori își aduce aminte mereu de o poveste, care, la rândul ei, trezește pofta celorlalți de a spune anecdote sau de a rememora întâmplări. Astfel, sunt narate povestiri care au ca personaje câini, pisici, săraci, studenți, îndrăgostiți sau pe cei patru prieteni. Toate au în comun umorul fin; Jerome K. Jerome stăpânește perfect tehnicile de construcție a textului și de dozaj al „ingredientelor”. Comicul de situație primează, dar    este, de cele mai multe ori, rezultat al eforturilor unui personaj, deci al comicului de caracter. Un astfel de personaj este chiar Derrick McShaughnassy, omul care le știe pe toate și dă sfaturi tuturor. Când casa lui Jerome este invadată de gândaci, el vine cu o rețetă infailibilă, învățată de la mătușa sa. Iată care este rezultatul împrăștierii amestecului propus de Mc- Shaughnassy:
„Așa că am făcut tot mai mult amestec și l-am împrăștiat în fiecare seară și gândacii din toată parohia au dat năvală pe ei. Își aduceau toți prietenii și rudele. Gândaci străini – gândaci din alte familii, fără niciun drept asupra noastră – au auzit de acest preparat și veneau în hoarde, încercând să îi lipsească pe gândacii noștri de el. Până la sfârșitul săptămânii am ademenit în bucătăria noastră toți gândacii care nu erau ologi pe o rază de mai multe mile împrejur. Mc- Shaughnassy a spus că era un lucru bun: urma să curățăm suburbia dintr-o singură
lovitură.”
Chiar dacă niciodată sfaturile sale nu se dovedesc folositoare, săritorul prieten nu renunță niciodată. Când Jerome relatează întâmplarea unui american care și-a trăit viața după cartea unui scriitor de volume practice, luând numai decizii greșite, el speră ca McShaughnassy să ia aminte. Răspunsul prietenului vine imediat: va folosi aceastăpoveste pentru a-i învăța pe ceilalți cum să ia alegeri mai
bune.
Jerome K. Jerome impresionează prin ușurința cu care glisează de la o temă la alta, dar și de la registrul comic la cel tragic, așa cum face într-o povestire despre un copil sărac, căruia îi moare mama. El trebuie să muncească pentru a-și crește frații mai mici, dar ajunge în închisoarea datornicilor, unde va muri. Se observă aici influența lui Dickens, dar și compasiunea autorului pentru copiii săraci, compasiune care își are originea în propria viață. Jerome K. Jerome a rămas orfan în adolescență și a fost nevoit să renunțe la școală și să muncească la calea ferată, pentru a se întreține pe sine și pe cele două surori.
Totuși, într-o altă povestire, sărăcii, dar mai ales binefăcătorii lor, sunt tratați cu ironie. Astfel, o doamnă care vrea să facă bine și care locuiește într-o regiune înstărită găsește cu greu un om pe care să îl ajute. Când găsește un bătrân sărac, ea îi oferă acestuia tot ce îi trebuie pentru a trăi decent. Curând, se lansează o modă a binefacerii și toate femeile vor să ajute săracii. Cum bătrânul este singurul sărac din regiune, el se bucură de toată atenția. I se face curățenie, i se oferă mâncare și bani și, curând, nemaiavând grija traiului, se apucă de băut. Când moda filantropiei trece, bătrânul rămâne singur în mizerie.

Arta de a nu scrie un roman nu este doar o aglomerare de povestiri umoristice, ci și o metanarațiune. Discutând despre ce și cum ar trebui scris în romanul lor, cei patru prieteni simt mereu presiunea literaturii anterioare, dar și a realității. Soluția o reprezintă evadarea în anecdoticși în umor. Unele povestiri ar putea fi dezvoltate în narațiuni extinse, dar Jerome K. Jerome preferă să le păstreze concentrate, în același timp reușind să construiască niște personaje solide. O astfel de povestire are în centru un tânăr a cărui personalitate se schimbă în funcție de situarea sa în Londra: când este în Vestul Londrei este un tânăr îngrijit,studios, îndrăgostit romantic de o fată sensibilă, de familie bună, iar când se află în Est, devine un amator de alcool și de bătăi în baruri, care iubește o femeie total opusă celeilalte. Duplicitatea permanentă a
personajului, determinată de poziționarea sa în Londra, dă naștere multor situații conflictuale, unele comice, pe care un scriitor grafoman
le-ar fi exploatat într-un roman.
Ideea centrală a textului este simplă, dar s u r p r i n z ă t o r , postmodernă: literatura este doar o sumă de povești care au fost deja spuse: „Stăm la mesele noastre de lucru și ne gândim și scriem și scriem, dar povestirea esteîntotdeauna aceeași. Oamenii au spus-o și tot ei au
ascultat-o cu mulți ani în urmă; ne-o spunem unuia altuia astăzi. Ne-o vom spune unul altuia și peste o mie de ani de aici înainte, iar povestea este aceasta: «Trăia odată un bărbat și o femeie îl
iubea.»”


R.O.C.A.D.A. aprilie 2013 - Gheorghe Marian Neguțu

Cartile nu sunt somnifere

Posted by Ghe Neguzzu on April 13, 2013 at 1:50 PM Comments comments (0)

Acum câteva zile, o doamnă psiholog vorbea la o televiziune despre educația copiilor. După sfaturile date părinților cu copii răzgâiați, celor cu copii problemă sau leneși, după discuția despre școală, moderatorul a întrebat cum mai poate fi astăzi atras un copil spre lectură. Răspunsul invitatei (care spune multe despre ea) m-a amuzat, inițial, până când mi-am dat seama că nu este o glumă. Doamna afirma că, pentru ca lectura să devină un obicei, trebuie să existe, în permanență, o carte pe... noptieră. Adică, înainte de culcare, odorul/loaza să facă ce n-ar fi făcut altfel toată ziua. Să nu mai își plimbe ochii pe ecranul calculatorului sau al televizorului, ci pe paginile unei cărți. Pare o idee bună, la suprafață. Dar nu este. Dacă nu citește din plăcere, copilul fie va fi furat de somn foarte repede, fie se va face că este furat de somn foarte repede, pentru că va prefera să doarmă decât să citească. Cea mai mare problemă este că urmașul (viitor adult) va asocia lectura cu somnul. Paginile cărții vor deveni un teren pe care ochii vor alerga, până vor obosi.
O gimnastică al cărei scop este adormitul, nu gânditul. Numărat de oi. De neacceptat pentru cei care văd în lectură o experiență autonomă, un prilej de a gândi, dar și de a savura. Cititul – de pe orice suport - are timpul și spațiul său, nu este o etapă între activitatea desfășurată ziua și somn. Nu este un somnifer. În plus, nu cred că cititul îți asigură un somn bun. Dacă vreți să dormiți bine, mai bine beți un ceai de tei sau mâncați un măr, ori ceapă. Există două situații normale în care ți se face somn citind: fie cartea este proastă, fie ești prea obosit sau nu ai starea necesară, caz în care este preferabil să renunți. Dar cum pot atrage părinții copiii spre lectură? În primul rând, citind. Copiii imită comportamentul părinților. Ceea ce fac părinții reprezintă, pentru cei mici, normalul. Dacă cei mari nu deschid niciodată o carte, sau dacă citesc ca să adoarmă, copiii de ce ar face altfel? În al doilea rând, un rol important îl are găsirea și cultivarea pasiunilor. Dacă îi plac dinozaurii, cumpără-i cărți despre dinozauri, dar și despre animalele de azi, pentru a-i deschide cât mai multe orizonturi. Apoi, sunt foarte importante cărțile vârstei. Mi se pare tristă, în cazul băieților, cel puțin, o copilărie fără cărțile lui Jules Verne, ale lui Dumas, ale lui Wells ori Asimov. În ce privește dependența și nerăbdarea pe care ți-o creează, acestea depășesc orice joc video. Obișnuința și plăcerea lecturii a apărut, în cazul meu, datorită cărților lui Jules Verne. Dar pot aceste „măsuri” să facă față tentației reprezentată de lumea virtuală? Poate că nu, de aceea este nevoie ca timpul alocat distracției virtuale să fie limitat la un anumit interval. Sunt multe de spus pe această temă (n-am spus nimic despre Școală, care, de multe ori, elimină plăcerea lecturii), însă este important ca cei mici să învețe să se gândească la ce citesc, nu numai să citească. Altfel, vom continua să avem analfabeți cu diplomă, roboți care citesc repede, dar fără să gândească ori să simtă.


Rss_feed