Blog

Lirica erotica la Benjamin Fundoianu si Tudor Arghezi (II)

Posted by Ghe Neguzzu on April 15, 2013 at 9:25 AM

Erosul în poezia lui Tudor Arghezi

    În lirica erotică argheziană femeia este centrul universului bărbatului. Aceasta este prezentată în diferite ipostaze: în ipostaza de cântec, femeia curtezană, femeia – o apariţie demonică. Pentru ca actul creaţiei să se înfiripe, între cei doi trebuie să existe o comunicare dincolo de împlinirea trupească. Un exemplu în acest sens îl reprezintă poezia Melancolie:
Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare,
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară
De departe, simt un jind
Şi-aş vroi să mi se pară.
    Sentimentele eului liric sunt contradictorii. Aşteptarea chinuitoare este preferată prezenţei iubitei. Pentru ca actul creaţiei să înflorească dorinţa trebuie să vlăguie trupul chinuit de pasiune. În centrul universului erotic arghezian femeia este o prezenţă halucinatorie.
Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi,
Şi suntem pretutindeni, alături, amândoi.
Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,
Necontenita mută a mea însoţitoare. (Cântare)
    Deloc surprinzător este faptul că iubita nu vorbeşte. Putem vorbi de lipsa unei comunicări reale ceea ce sugerează că Arghezi nu doreşte a intra în contact cu materializarea cuvintelor prin rostire ci, tinde tot mai mult spre o contopire spirituală cu aceasta. Cu alte cuvinte, tăcerea iubitei corespunde, în plan simbolic, împlinirii spirituale. Prezenţa ei este acceptată atâta timp cât este mută. Comunicarea verbală nu există, însă predomină limbajul non-verbal.
Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai
Iscată dintre pietre şi timpuri fără grai.
Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână
De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână.
Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,
Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. (Cântare)
    Prezenţa iubitei este ireală, aceasta fiind adusă de umbră şi de gând.
În fiecare sunet tăcerea ta s-aude
    Din tăcerea iubitei rândurile curg ca o cascadă, care străbate cu repeziciune profunzimea gândurilor creatorului. Versurile de mai sus sunt impregnate puternic de imaginea femeii prezentată ca izvor de inspiraţie. Fântâna reprezintă sursa de cunoaştere a creatorului iar cea care i-o transmite este iubita: pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai.
    Setea care trebuie domolită sugerează mai degrabă punerea creatorului între două situaţii limită: aceea a acceptării cunoaşterii şi aceea a ispitei carnale. Iubita îşi doreşte să guste cunoaşterea alături de cel care o cântă prin versurile sale.
Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,
Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul.
    Versurile de mai sus conturează situaţia şi originea femeii argheziene. Aceasta se află pretutindeni doar prin puterea gândului poetului de a o crea. Perceperea iubitei ca o prezenţă reală este însă imposibil de realizat pentru că ea aparţine teluricului. Putem vorbi astfel de o dublă ipostază a femeii, în prima fază a poeziei argheziene: femeia supusă profanului, menită să se întoarcă în pământul care a crescut-o (de cele mai multe ori Arghezi “acuză” subtil această condiţie a ei) şi femeia purtată şi purtătoare de lumină, adică de cunoaştere.
    La Arghezi, cuvintele sunt ţesute în pânza unor gânduri profunde care îşi strigă dreptul de a fi zămislite. Tonul său poetic cucereşte prin melancolie îmbinată cu durere şi suavă ironie.
    Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han
    E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce.
    Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
    Pe jaruri, carnea noastră, de vie, să se culce.
    Nu. Mînă crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava.
    S-apropiem vecia mai repede de noi.
    Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,
    Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi. (Restituiri)
    În tabloul astfel creat, eul liric simte apropierea ispitei şi exprimă, indirect, un sentiment de teamă provocat de slăbiciunile firii omeneşti. Hanul, cântecul, vinul, patul şi femeia – sunt prezentate într-un tablou pasional. Gesturile femeii sunt pline de dorinţă, dar puse sub imperiosul optativ – ai vrea, atribuind toată vina ispitei feminine. Aceasta se foloseşte de armele senzualităţii feminine –părul - pentru a-şi seduce bărbatul. Viziunea creatorului străpunge însă scena dovedind că lumea spre care tinde acesta este sacră. Îşi exprimă astfel dorinţa de a nu-şi osândi sufletul prin păcat. De aceea, adverbul nu din ultima strofă pare un strigăt de revoltă adresat sieşi. Îşi doreşte cu ardoare sfârşitul, exprimând astfel un sentiment de teamă legat de neputinţa de a-şi mai reprima poftele trupeşti. Ultimele două versuri reprezintă un îndemn adresat iubitei.  Faptul că sărutul ei este otrăvitor îl determină să îi ofere o soluţie pentru sfârşitul chinurilor lui: întoarcerea fiinţei telurice creată din pământ în pământ. Titlul este semnificativ iar conţinutul poeziei reflectă legătura cu acesta. Omul trebuie să înapoieze pământului trupul fragil, supus vremelniciei, ispita care îndeamnă şi atrage păcatul. 
    În concluzie, din poeziile celor doi scriitori reiese o viziune clară: iubirea este ancorată în sfera neîmplinirii. Trupul femeii reprezintă un obstacol pentru eul liric, în sensul că acesta este asemănat cu zidul ce există între dorinţă şi puritate. Cei doi poeţi par să opteze, mai degrabă, spre dorinţa acută de a cânta, prin versurile lor, trupul femeii dar şi de a-l condamna la profan. Acesta nu poate atinge perfecţiunea prin creaţie dacă dovedeşte cunoaşterea simultană a celor două entităţi: sufletul şi trupul. Acesta din urmă este condamnat la întoarcerea în pământ, iar sufletul este seva din care se alimentează creatorul. Trupul este efemer şi inundă privirea cu trăsăturile lui menite a stârni dorinţa. Chinul şi dorinţa de posesiune a femeii sunt mai acute la Arghezi. Acesta îşi induce starea de suferinţă, fiind un judecător care condamnă şi se condamnă. Descrie, cu un ton muzical, melancolic, spaţiul în care va avea loc întâlnirea şi accentuează armele senzualităţii feminine, însă, iubita ori nu apare, pentru că însuşi creatorul o plasează în irealitate, ori invitaţia femeii de a se lăsa sedus de ispitele trupului ei sunt refuzate, chiar dacă sunt resimţite puternic în adâncul fiinţei lui. Iubita lui Arghezi se află pretutindeni, este o imagine halucinantă, care îl obsedează şi care devine centrul universului său.
    Femeia la Fundoianu este descrisă într-o manieră suav-ironică, aşa cum întâlnim, de multe ori şi în poezia argheziană. Imaginea femeii descrise este impregnată de efemeritate. Trupul ei este alcătuit din elemente ale vegetalului, de aceea se vorbeşte în poezia fundoiană despe o explozie vegetală şi carnală. Dorinţa posesiunii trupului femeii nu mai este atât de acută la Fundoianu. Tabloul în care eul liric surprinde iubita este de cele mai multe ori atrofiat de elemente ale unei naturi bacoviene. Fundoianu îşi invită iubita într-un cadru anost care anunţă sfârşitul. Sentimentul incompatibilităţii este reliefat în note expresive şi dureros-muzicale. Din nou, trupul este un obstacol de nedepăşit. Femeia este judecată pentru frumuseţea cărnii ei. Din cauza acesteia, eului liric nu îi vine să creadă că iubita îşi mai poate atinge sufletul.
    O asemănare evidentă în poemele celor doi scriitori este lipsa de comunicare. Invitaţia iubitei rămâne fără răspuns, eul liric consolându-se cu starea de aşteptare care se prelungeşte întru eternitate.
    Dorinţa de posesiune la Arghezi consumă, trupul este măcinat de dorinţă, iubirea apare ca neîmplinire sau ca amintire a ceea ce a fost odată. La Fundoianu, scena de iubire este plasată într-un spaţiu cu valenţe apocaliptice. Contemplarea trupului iubitei este la Arghezi, un prilej de suferinţă, pe când, de cele mai multe ori, la Fundoianu, femeia este mângâiată ironic. El nu îşi doreşte cu atâta pasiune posesia femeii, ci comunicarea dincolo de posesie.

Cătălina Dunitru - aprilie 2013

Categories: D'ale literaturii

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments