Blog

O insula, doua destine (I)

Posted by Ghe Neguzzu on April 16, 2013 at 9:20 AM

    În Arhipelagul Antilelor, între Cuba și Puerto Rico, există o insulă cu o istorie ciclică, un concept originar la vechii greci, care credeau că certe evenimente istorice erau menite să se repete în anumite forme, ca rezultat al acțiunilor și credințelor oamenilor. Hispaniola, insula în cauză, a existat și continuă să existe între extreme și între două națiuni plasate în contrast. În aria orientală se află Republica Dominicană, iar în treimea occidentală Haiti, o țară deloc întinsă, însă dens populată(1).  Pentru a putea explica diferențele actuale dintre cele două state ale Hispaniolei (unul sărac, cu o reputație proastă, celălalt un paradis turistic) și mai ales transformarea în timp a teritoriului occidental, va fi nevoie să identificăm elementele ce au stat la baza acestui îndelungat proces.
    Primele contacte dintre europeni și locuitorii Americilor au avut loc în 1492, atunci când navigatorul genovez Cristofor Columb descoperea, printre altele, și ceea ce avea să numească La Isla Española. În anul imediat următor, influența spaniolă în regiune se manifesta prin fondarea așa-numitei Căpitănii Generale din Santo Domingo. Ulterior, intervenția francezilor în zona de vest a condus la conturarea coloniei Saint-Domingue în cursul secolului al XVII-lea. Revoluția (1789-1804) avea să dea naștere în primă fază Imperiului Haiti (1804-1806), stat a cărui independență a fost recunoscută de Franța abia în 1825. Deși încă de la 1795 francezii administrau întreaga insulă, influența acestora a scăzut treptat, în consecință pierzând și controlul asupra estului. Ibericii au revendicat teritoriul răsăritean, însă dominicanii aveau să-și proclame independența în 1821 și din nou în 1844, când marcau sfârșitul a 22 de ani de ocupație haitiană(2). 
    Prima Republică Dominicană (1844-1861) a fost urmată de o revenire în spectrul influenței spaniole (1861-1865), iar a doua Republică (1865-1916) de prima ocupație americană (1916-1924). Sfârșitul administrației Vásquez (1924-1930) a însemnat ascensiunea celui supranumit El Jefe, Rafael Trujillo, care a condus țara între 1930 și 1961, perioadă în care diferențele dintre cele două state ale Hispaniolei s-au adâncit, politica dusă de liderul dominican fiind dovadă în acest sens. Asasinarea lui Trujillo a declanșat un nou val de instabilitate și ulterior a doua intervenție americană în țară (1965-1966).
    De cealaltă parte, Haiti a cunoscut în 200 de ani de independență cel puțin 32 de lovituri de stat. Nissage Saget devenea în 1874 primul șef de stat ce își ducea mandatul la bun sfârșit. Au murit în timp ce-și exercitau funcția Philippe Guerrier în 1845, din cauze naturale, la varsta de 87 de ani, Jean-Baptiste Riché în 1847, posibil otrăvit, Florvil Hyppolite în 1896, în urma unui atac de cord, Cincinnatus Leconte, în explozia Palatului Național din 1912, Tancrède Auguste în 1913, posibil otrăvit, Oreste Zamor în 1914 și Jean Vilbrun Guillaume Sam în 1915, ambii asasinați. Odată înlăturați, anumiți lideri urmau calea exilului, printre aceștia numărându-se Jean-Baptiste Aristide, Prosper Avril, Paul Magloire, Dumarsais Estimé, Élie Lescot, Michel Oreste, François Antoine Simon, Pierre Nord Alexis, François Denys Légitime, Lysius Salomon, Pierre Théoma Boisrond-Canal, Michel Domingue, Jean-Pierre Boyer. Destinațiile predilecte erau țări ca Jamaica, Franța și SUA.
    Urmând unei îndelungi perioade de instabilități, președintele american Woodrow Wilson autoriza în vara anului 1915 accesul în statul caraibian a 330 de membri ai Marinei. Americanii și-au extins șederea până în 1934, răstimp în care la conducerea statului au existat patru lideri: Philippe Dartiguenave, Louis Borno, Louis Roy și Sténio Vincent. În 1941, Vincent ceda puterea unui alt personaj sprijinit de administrația americană, Élie Lescot. Fost ambasador în Republica Dominicană și la Washington D.C., se crede despre Lescot că a beneficiat de ajutor financiar din partea lui Rafael Trujillo pentru a-și înlesni accesul la funcția supremă în stat. În această perioadă, noi mișcări revoluționare se conturează, astfel încât Lescot este înlăturat și exilat în 1946. Au urmat alți unsprezece ani marcați de dispute, la conducerea statului succedându-se nu mai puțin de șapte lideri. În 1957, François Duvalier era ales președinte, grație unei platforme naționaliste. Papa Doc, așa cum le era cunoscut haitienilor, și ulterior fiul său, Jean-Claude, aveau să conducă destinele țării vreme de aproape trei decenii. Revolta populară din 1985-1986 a marcat sfârșitul guvernării Duvalier, iar Jean-Claude a urmat calea exilului în Franța.

Antile și Caraibe. Mișcări de populații.

    Antilele cuprind majoritatea insulelor din Marea Caraibilor, localizate în două mari grupuri: Antilele Mari (Cuba, Cayman, Jamaica, Hispaniola și Puerto Rico) și Antilele Mici, cuprinse într-un arc cu extremele în Insulele Virgine (la est de Puerto Rico) și Aruba (la nord de Venezuela).
    Prin Caraibe se înțelege Marea Caraibilor, insulele sale și zonele de coastă (din Mexic, Belize, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Venezuela).
    Bahamas și Insulele Turks și Caicos nu se încadrează în Antile ori Caraibe, ci fac parte din grupul Indiilor de Vest, formând așa-numitul Arhipelag Bahamas/Lucayan, la est-sud-est de statul american Florida și nord-nord-est de Cuba. Cu toate acestea, din diverse considerente sunt grupate cu națiunile din Caraibe.
    Istoria pre-columbiană se caracterizează prin intermediul a trei mari perioade: paleo, meso și neo-indian.
    În cazul regiunii Caraibe, cele mai vechi urme de locuire datează din paleo-indian și au fost identificate în nord-vestul Venezuelei, într-o serie de situri desemnate El Jobo (14-13000 î.e.n.).
Din meso-indian datează primele urme de locuire în Antile, anume cultura Banwari (cca. 5000 î.e.n.), grup de vânători-culegători din Trinidad, ce foarte probabil odată cu trecerea timpului s-a deplasat dinspre Antilele Mici către Antilele Mari. Perioada de mijloc este marcată de primele mari valuri de migrații ce pornesc din nordul Americii de Sud, trec prin Antilele Mici și Insulele Virgine, avansând către Puerto Rico. O altă teorie consideră ca unele dintre primele populații au atins Hispaniola în 4000 î.e.n., după ce ar fi pătruns prin vestul Antilelor Mari, oprindu-se în cele din urmă în vestul insulei Puerto Rico.
    În cea de-a treia perioadă au existat noi migrații dinspre America de Sud către Antile. Până în anul 600 e.n. se dezvolta o cultură marcată de horticultori și pescari. S-a discutat că între 600-800 au existat alte valuri de migratori ce s-au răspândit în Antile, considerându-se că aceștia erau predecesorii populațiilor întâlnite de europeni. Cu sute de ani înaintea contactului însă, așa-numiții Arawak au fost dislocați din Antilele Mici de către Carib, care până la finele secolului al XV-lea aveau să domine regiunea.
    Conform unor teorii, grupurile de vânători-culegători ce au migrat dinspre Orinoco înspre Caraibe au fost urmate de Carib, care i-au agitat și dislocat, răspândindu-i până dincolo de Antilele Mari, unde Columb avea să-i întâlnească la 1492.
    Pe alocuri, cercetătorii pun sub semnul întrebării tradiționala teorie conform căreia Carib reprezintă un nou val migrator din America de Sud, sugerând că aceste populații sunt produsul evoluției vorbitorilor de Arawak în Antilele Mici.

Arawak/Taíno

    De-a lungul anilor, diverși termeni au fost utilizați pentru a desemna popoarele pre-coloniale din Americi. În anumite lucrări este întâlnit Arawak, folosit pentru a-i identifica atât pe locuitorii Antilelor, cât și pe cei din nord-estul Americii de Sud. În prezent, pentru a se face distincție între continentali și insulari, arheologii folosesc termenul Taíno pentru a-i desemna pe cei din urmă. Mai precis, Taíno face referire la populația predominantă a Antilelor între 1200-1500, sub forma a trei mari grupuri: occidental, clasic (în care se încadrau Hispaniola și Puerto Rico) și oriental. 
    S-a înaintat ideea conform căreia nici Cristofor Columb, nici contemporanii săi nu au întâlnit termenul Arawak, care în schimb a apărut abia în 1595, odată cu debutul explorării Guianelor, când Sir Walter Raleigh identifica Arawak și cel puțin alte patru grupuri în Trinidad. După trei secole, spaniolul Juan Lopez de Velasco observa prezența acelora ce se numeau Arawak pe coasta Guianei, menționând că un asemenea grup pătrunsese în Trinidad. În 1871, americanul Daniel Brinton considera că locuitorii din Antilele Mari încă păstrau cuvinte Arawak în vocabular, iar pentru a face distincție între cele două grupuri a folosit noțiunea de insular-Arawak cu referire la cei plasați in lanțul Antilelor.
    Trecerea timpului avea să impună diferențe substanțiale, astfel încât Taíno vorbeau o limbă diferită și erau distincți din punct de vedere cultural față de continentali. S-a înaintat teoria conform căreia făceau parte din aceeași familie de limbi, deoarece se considera că populațiile din Antile și Bahamas își aveau originile în America de Sud.
    Taíno înseamnă „bun”, „nobil”. Această caracteristică pare a fi specifică populației întâlnite de Columb în Hispaniola, de vreme ce scrierile genovezului denotă admirație față de caracterul și trăsăturile nativilor. De asemenea, navigatorul menționa cuvântul nitayno, ce aparent făcea referire la o persoană importantă din cadrul societății, neștiind dacă era vorba de un nobil, un guvernator sau un judecător. În aceeași notă, s-a dezbătut în mediul academic că termenul Taíno a fost introdus în 1836 de francezul Constantine Samuel Rafinesque-Schmaltz pentru a desemna o limbă antică vorbită în Haiti, bazându-se în studiul său pe informațiile oferite de diverși călători.
    Terminologia este disputată, pe alocuri considerându-se că insularii întâlniți la 1492 nu aveau un anumit cuvânt pentru a se autodesemna, ori dacă aveau, Columb l-a omis, numindu-i în schimb indios.
Carib

    Se crede despre Carib că au migrat înspre Antilele Mici dinspre Orinoco, în jurul anului 1200, potrivit testelor cu radiocarbon, deplasându-se până în estul insulei Puerto Rico (denumită de indigeni Borikén), în proces stramutând, exterminând și încorporând grupuri Arawak. Misionarul iezuit Adrien Le Breton a trăit printre Carib, în St. Vincent (Hairouna pentru localnici), între 1693 și 1701/1702 și relata o istorisire plasată în legatură cu aceste dislocări. Potrivit narațiunii, Carib erau inițial sclavi ai populației Arawak de pe continent, fiind eliberați în cursul secolului al XI-lea. Din acel moment au trecut în Antile, împingând grupuri Arawak către nord și vest sau încorporându-le. Lingvistic și cultural, se crede despre Carib că nu erau cu mult diferiți față de Arawak. Misionarul dominican Raymond Breton trăise printre grupuri Carib din Dominica între 1642-1653 și relata că se autodesemnau Kalinago (sau Callinago pentru barbați/Calliponam pentru femei). Numeroși termeni au fost folosiți în timp pentru a-i identifica, însă specialiștii în domeniu au înclinat către Kalina.
    În Cuba, Columb aflase despre Caniba sau Canima, oameni cu un singur ochi și chipuri de câine. În Hispaniola i se aducea la cunostință că nativii Taíno erau atacați de Caniba, ce organizau raiduri și le consumau carnea. În alte teorii enunțate, Carib însemna „rebel” sau „devastator”, denumire dată de Arawak și mai apoi adoptată de europeni. Alții i-au privit pe Carib drept prădători nemiloși ce i-au urmărit pe nevinovații Arawak din bazinul Amazonului până în Puerto Rico, în proces intervenind spaniolii la finele secolului al XV-lea. Pentru a reliefa natura războinică, Carib erau descriși capturând femei și copii și consumând carnea bărbaților pentru a le absoarbe puterea. Copiii erau îngrășați și mâncați, în vreme ce femeile deveneau soții sau concubine.
    Mitul canibalismului pare să își aibă originile în expediția lui Columb, mai precis în informațiile oferite de indigeni. Comunicarea dintre europeni și insulari era dificilă, bazându-se în mare parte pe semne, fără îndoială existând erori în ceea ce privește interpretarea. Europenii începeau să-i cunoască pe Carib prin intermediul grupurilor Taíno, însă documentele vremii relatează puține cazuri de raiduri. Istorisirile despre canibalism au ajuns până în Europa, unde amerindienii erau percepuți drept primitivi, lucru reflectat și în literatură(3).

Dincolo de ocean

    De cealaltă parte a Atlanticului, începând cu 1482, Spania se angajase într-un costisitor război cu maurii, care încă dețineau Emiratul Granadei, ultimul bastion mahomedan în Peninsula Iberică. În această vreme, în Spania apare Cristofor Columb, care scria casei regale că încă din copilărie era fascinat de navigație și științele adiacente acesteia, curios să descopere secretele lumii. Cu siguranță, dată fiind situația în care se aflau suveranii catolici, planul unui străin nu prezenta întâietate. Însă, în 1492 Granada avea să fie eliberată, Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabella I a Castiliei repurtând victoria împotriva sultanului Boabdil, care la 2 ianuarie 1492 ceda controlul Granadei, eveniment ce marca sfârșitul Reconquistei spaniole. Însuși Columb nota în al său jurnal că în acea zi însemnele regale se aflau pe turnurile Alhambrei, fortareața orașului, iar regele maur săruta mâinile suveranilor. Adversari ai sectei lui Mahoma, după cum sublinia Columb, ai idolatriilor și ereziilor, regii catolici aveau să-i onoreze demersul de a călători în Indii, pentru a descoperi acele teritorii scăldate în belșug, pe care însuși Marco Polo le descria, în speranța că vor fi convertite la dreapta credință(4).
    Spania, recent unificată, era populată în mare parte de țărănimea aflată în serviciul nobilimii, ordin care reprezenta 2% din totalul locuitorilor și deținea 95% din teritoriu. Ocuparea Constantinopolului și a estului Mediteranei de către otomani i-a determinat pe iberici să asigure noi rute către Orient. Portughezii au decis să înconjoare Africa, pe la Capul Bunei Speranțe, în 1488, prin Bartolomeu Dias, în vreme ce Spania avea sa riște într-un ocean necunoscut. Prin Capitulațiile de la Santa Fe (actul ce consfințește acordul dintre navigatorul genovez și casa regală;), Columb primea titlurile de amiral și perpetuu vicerege și guvernator al teritoriile ce urmau să fie descoperite, precum și parte din profituri. Asemenea concesii pun în lumină dubiile pe care le aveau monarhii în privința succesului expediției. Nu trebuie omis faptul că genovezul a fost ajutat în cauza sa de cardinalul Pedro Mendoza, arhiepiscop de Toledo și Luis de Santangel(5) , trezorier al Casei de Aragon, ambii apropiați ai monarhilor și în special ai reginei Isabella. Dincolo de curiozitate și dorința de cunoaștere, Columb era condus de puternice convingeri religioase. Obișnuia să se spovedească și să se împărtășească în mod regulat, fiind întotdeauna mânat de încrederea deplină în providență.

Prima expediție. Bahamas și Antilele Mari. Noua Spanie.

    Columb pleca din Granada la 12 mai 1492, îndreptându-se către portul andaluz Palos, acolo unde avea să echipeze trei vase, mai precis două caravele și o caracă (6) , ajutat de frații Pinzón, Martín Alonso și Vicente Yáñez. Primul dintre aceștia a fost desemnat căpitan al caravelei Pinta, cel din urmă al caravelei Santa Clara, supranumită Niña, după proprietarul Juan Niño. Columb era căpitan-general pe Santa María, caraca deținută de Juan de la Cosa. În ceea ce privește numărul total al membrilor expediției, s-a estimat că ar fi existat undeva între 86 și 120 de oameni. Alături de Columb se aflau printre alții un englez, un irlandez, un calabrian, un venețian și un genovez. Majoritari erau spaniolii, andaluzi ori galicieni. Contrar credințelor populare, echipajul nu era compus din delicvenți, ci în parte din marinari experimentați sau locuitori ai orașului Palos. În fapt, numai patru indivizi fuseseră condamnați și ulterior amnistiați.
    Cele trei vase au plecat din Palos în ziua de vineri 3 august 1492, conform calendarului iulian, cu jumătate de oră înainte de răsărit, prin Golful Cádiz, înaintând către Insulele Canare, la care au ajuns după șase zile, mai precis în Gran Canaria. Caravela Pinta a necesitat reparații ce au durat trei săptămâni. Expediția își relua cursul, lăsând în urmă Gomera în zorii zilei de 6 septembrie.
    După un voiaj ce a totalizat cinci săptămâni, europenii au zărit pământul Lumii Noi, mai precis insula Guanahani în limba localnicilor, din Bahamas, la 12 octombrie. În prezența căpitanilor și a secretarului flotei, Rodrigo de Escobedo, Columb lua insula în stăpânire, în numele suveranilor catolici, desemnând-o San Salvador, în cinstea Mântuitorului. Genovezul relata despre localnici că umblau goi, așa cum fuseseră aduși pe lume, părând că nu aveau multe cunoștințe, și în special nu de ordin religios. Columb insistă în jurnalul său asupra acestui aspect, menționând că insularii erau potriviți pentru a îmbrățișa religia dreptei credințe. Spaniolii le-au oferit lucruri de mică însemnătate, nativii primind și dăruind în schimb cu bunavoință, gândind că europenii sosiseră din ceruri. Columb transmite o imagine a acestor străini, scriind că aveau trupuri frumoase și o înfățișare placută, păr scurt si aspru ce era purtat până la sprâncene, alteori împletit și lung, ochi mari și frumoși și picioare drepte. De asemenea, obișnuiau să își vopsească trupurile și chipurile cu diverse culori. Nu cărau arme, nici nu aveau cunoștințe despre acestea, dat fiind că le-au fost arătate sabii, iar ei, din neștiință, le-au apucat de lame și s-au tăiat. Pe trupurile unora dintre ei se observau urme de răni, semn că se aflau în conflict cu popoare din insulele vecine, Columb socotind că în zona respectivă apăreau populații străine, cu intenția de a lua prizonieri. De-a lungul timpului, s-au lansat numeroase dispute pe marginea acestui subiect, căci certe grupuri din zonă, adică Taíno și Carib, erau plasate cu predilecție în relație victimă-prădător. Din notele lui Columb reiese că în Antile existau practicanți ai exocanibalismului, denumirile variind, însă indicând în mare aceeași populație, anume Carib.
    De vreme ce indigenii acordau atenție la ceea ce li se indica, amiralul gândea că ar trebui sa fie buni servitori, putând fi astfel creștinați cu ușurință, prin puterea cuvântului, nu prin forță. Ca mijloc de transport foloseau canoele propulsate de vâsle, ambarcațiuni ce se deplasau la viteze impresionante și puteau susține de la unul la cel mult 45 de indivizi. Nativii le-au comunicat spaniolilor că în zonă existau atâtea insule, încât nici nu puteau fi numărate, oferind de altfel și denumirile a peste o sută dintre ele.
    Din Bahamas, flota urmează calea Cubei, insulă descoperită la 28 octombrie și numită Juana(7), un loc de o frumusețe ieșită din comun, cu o bogată floră și faună, mult diferite de cele ale Spaniei. Au fost observate numeroase locuri bune de ancorare și râuri adânci, navigabile, socotindu-se că localnicii trăiau de pe urma resurselor marine. Țara se asemăna în înălțime Siciliei, iar clima amintea de primăvara spaniolă.
    Până la 5 decembrie a explorat coasta de nord a Cubei, traversând apoi strâmtoarea Windward, ce separă Cuba de Haiti și Marea Caraibilor de Atlantic. În depărtare, europenii au observat o insulă largă, denumită de indigeni Bohío. Conform relatărilor, locuitorii Cubei și ale celorlalte insule se temeau de cei ce sălășluiau aici. Cel mai probabil, nativii Antilelor Mari îi localizau pe Carib în zona Antilelor Mici, îndicând că patria acestora se întinde către răsărit.
    În 6 septembrie flota ajunsese în actualul Haiti, intrând în cursul serii în Puerto de San Nicolas, un loc surprinzător prin măreție. Vegetația prezentă era parțial comună cu cea iberică, iar în înălțime acest tărâm se asemăna, în viziunea europenilor, insulei Tenerife(8).  Judecând după numărul de canoe s-a considerat că în zonă ar trebui să locuiască mulți oameni, însă nativii s-au retras când au zărit vasele europenilor.
    La 7 decembrie, Columb naviga către est-nord-est, pe coastă. În cursul zilei a intrat în ceea ce avea să numească Puerto de la Concepcion, în Baie des Moustiques, un loc protejat de vânturi, cu o poziție benefică. Câteva zile mai târziu, a decis să trimită oameni pe insulă, bine echipați, pentru a înainta, în speranța că vor localiza așezările nativilor și că vor putea comunica cu aceștia. Aveau să revină însă, neîntâlnind nici case, nici oameni, ci drumuri largi, pământuri roditoare, ori arbori exotici. Trei marinari, mânați de curiozitate, s-au aventurat în păduri, acolo unde au capturat o tânără frumoasă, pe care au dus-o în golf. Amiralul a ordonat să fie îmbrăcată și să îi fie oferite cadouri ornamentale. Ulterior a trimis-o la țărm, împreună cu șase oameni, trei europeni și trei indios. Femeia le-a indicat direcția satului indigenilor, însă europenii au refuzat să se îndrepte către locație, fie din pricina distanței, fie din teamă. Se aflase că, asigurați de bunele intenții ale vizitatorilor, nativii urmau să sosească la țărm. Columb a trimis iarăși oameni în teritoriu, nouă europeni și un indian. Cei zece au ajuns într-o vale largă, departe de coastă, în ceea ce acum este numit Gros Morne. Văzându-i pe creștini, nativii au părăsit satul, retrăgându-se către interiorul insulei. Indianul a mers la aceștia, spunându-le că europenii au sosit din ceruri, nu din Cariba și că au oferit lucruri frumoase celor pe care i-au întâlnit. Satul avea circa o mie de locuințe ce adăposteau aproximativ trei mii de suflete. Încântați, nativii s-au apropiat de europeni, punându-și mâinile pe capetele acestora, semn de reverență și prietenie. Reveniți la casele lor, oamenii au oferit creștinilor mâncare și alte bunuri. Numeroși localnici au mers la spanioli, rugându-i să nu plece, pentru că vor aduce din munți multe alte bunuri în zilele ce aveau să urmeze. Marinarii  i-au relatat lui Columb că aceștia erau cei mai frumoși și placuți oameni pe care i-au cunoscut, cu o piele albă, căci de ar fi îmbrăcați, cu greu cineva i-ar putea diferenția de spanioli, însă amiralului aceste vorbe îi păreau exagerări. Au mai spus că terenurile sunt bine cultivate și ca un râu trece prin mijlocul văii, oferind oportunitatea irigării terenurilor. Toți arborii erau verzi, plantele înalte și acoperite cu flori. Drumurile erau largi și practicabile, iar climatul asemănător celui castilian de aprilie, acesta fiind cel mai plăcut loc din întreaga lume.
    Explorând zonele de coastă, Columb observa încă o dată comportamentul nativilor, despre care considera că trăiau într-o permanentă stare de teamă, cel mai probabil alimentată de adversari. Pe țărmul Hispaniolei, amiralul a avut șansa să-l întâlnească pe regele lor, un tânăr de aproximativ 21 de ani, însoțit de un un tutore vârstnic și consilieri. Numeroși indigeni au mers pe vasele europenilor pentru a schimba mărfuri. Columb ordonase să fie bine primiți și tratați cu respect, căci ei erau cei mai buni și mai blânzi oameni, nutrind speranța că îi va creștina și că îi vor servi pe suverani. În acea seară, căpetenia a sosit la bordul navei, pentru o întrevedere cu amiralul. Columb i-a transmis ca vine în numele suveranilor Castiliei, cei mai renumiți lideri de pe fața pământului, însă nici căpetenia, nici cel care interpreta nu dădeau crezare, considerând că sosiseră nu din această lume, ci din ceruri.
    Notele din jurnalul de călătorie relevă faptul că navigatorul favoriza ideea ridicării unei așezări în locurile respective, căci putea umbla fără teamă printre acei oameni care nu dețineau arme, străini fiind de război, marcați de simplitate și timiditate. Era un univers complet opus celui european, măcinat de conflicte. Dacă pe de o parte ibericii fuseseră implicați într-o perpetuă luptă pentru recucerirea teritoriilor, nativii acelor insule își duceau existența într-un cadru rustic, cultivând pământurile, îngrijindu-și locuințele și implicit pe sine. Erau potriviți pentru scopul colonizării, căci, gândea Columb, urmau să deprindă obiceiurile și stilul de viață spaniol.
    În 18 decembrie, europenii, ajutați de nativi, au ridicat o cruce în sat. Oamenii locului s-au rugat și închinat, conform relatărilor. În aceeași zi, amiralul avea să afle că regele localnicilor este denumit Cacique.
    Columb continuă să exploreze coasta și în 20 decembrie ajungea în Baie de l'Acul, de unde a observat văi cultivate și munți ce păreau să atingă cerul. Indiferent de vârstă și sex, locuitorii acestui tărâm umblau goi, iar bărbații nu-și ascundeau femeile de ochii europenilor, așa cum se întâmpla în alte insule. În opinia amiralului, oamenii aceștia cereau să cunoască limba și să fie guvernați, devenind așadar, în ochii săi, subiecți ai Coroanei.
    La data de 25 decembrie, Santa María naufragia pe coasta Hispaniolei, în apropiere de actualul Cap-Haïtien. Localnicii, la ordinul căpeteniei, au sărit în ajutor creștinilor și au trimis canoele pentru a salva ce era cu putință. Regele și supușii săi au deplâns situația europenilor, însă erau dispuși să îi susțină cu ceea ce era necesar, oferindu-le câteva case în care să își păstreze bunurile, sub pază armată. „Erau oameni iubitori, ce nu râvneau la bunurile altora, ci puneau preț pe onestitate. Își iubeau aproapele ca pe ei înșiși”, povestește Columb în jurnalul său, „iar vorba lor era dulce, asemenea zâmbetului. Regele era un om de o prezență remarcabilă, pe deplin respectat de supușii săi.” În schimbul a diverse obiecte, nativii ofereau podoabe din aur europenilor. Căpetenia înțelegea că noul său prieten dorește să găsească sursa metalului prețios, comunicându-i că în vecinătate poate fi găsit în cantități mari, cel mai probabil făcând referire la terenurile aurifere din interiorul insulei. Spaniolii le-au arătat arme indigenilor și prin semne dădeau de înțeles că adversarii lor vor fi distruși din ordinul suveranilor catolici. I-au oferit lui Columb multe cadouri, pe care acesta le-a primit cu bucurie, drept consolare, gândind că divinitatea a intervenit în naufragiu, îndicându-i astfel că acest loc este prielnic unei așezări. Așa că genovezul a ordonat ridicarea unui fort, convins fiind de puterea pe care o poseda pentru a supune întreaga insulă, despre care opina că este mai întinsă decât Portugalia.
    După Anul Nou, Columb a lăsat pe insulă 39 de oameni(9) , în fortăreața Villa de la Navidad, socotind că sunt buni prieteni cu Guacanagarí, căpetenia locală. Au fost numiți locotenenți Diego de Arana, Pedro Gutiérrez și Rodrigo de Escobedo. A mai lăsat în urmă marfă pentru troc, alimente, arme, o barcă, precum și semințe pentru cultivat, însărcinând-i cu localizarea minei de aur și a unei bune locații pentru clădirea unui oraș. Columb ridica ancora la 4 ianuarie, părăsind actualul Haiti și trecând în zona orientală. La 13 ianuarie flota ajunsese în Golful Samaná, acolo unde șapte spanioli trimiși pe țărm sunt atacați de către 55 de indieni. Amiralul credea că aceștia sunt vestiții Carib, sau cel puțin o populație învecinată(10), căci un indian din Samaná îi indicase în prealabil că cei ce mâncau oameni se aflau la est, cel mai probabil în Borikén. Columb regreta incidentul pe de o parte, temându-se pentru viețile celor din fortăreață, însă era de părere că europenii au insuflat teamă în localnici. Din Samaná flota pleca la 16 ianuarie pe ruta Azore (17 februarie) - Lisabona (4 martie) - Palos (15 martie).

Rolul primei expediții în istoria insulei

    Ce legătură are prima expediție cu destinul Hispaniolei? Deși de scurtă durată, prima așezare europeană din Americi a fost ridicată în actualul Haiti, în apropierea actualului oraș Cap-Haïtien. Explorând Hispaniola de la vest la est, Columb oferă informații prețioase privitoare la locurile și popoarele întâlnite. Trebuie remarcat faptul că la momentul sosirii europenilor în insulă erau conturate mai multe regate ce acționau independent, unite însă prin limbă și obiceiuri. Datorită însemnărilor navigatorului genovez avem ocazia să privim dincolo de perioada colonială și să regăsim o populație ancestrală.
    Primele două expediții sunt marcate de o ruptură în ceea ce privește relația indigenilor cu europenii. La revenirea lui Columb, Navidad era în ruine, iar coloniștii morți, unii pierind din pricina bolilor, alții în urma disputelor interne. De asemenea, se consideră că spaniolii, măcinați de nemulțumiri și neajunsuri, au organizat raiduri în teritoriu, abuzând de localnici. Drept răspuns, nativii au distrus fortificația și au ucis parte din iberici, constituind așadar prima mișcare de rezistență din Hispaniola.
    Pe de altă parte, trebuie analizată și viziunea lui Columb, care credea că insulele din Caraibe reprezintă un avanpost către acele tărâmuri menționate de Marco Polo și mai apoi de Paolo Toscanelli. Și în a doua expediție pleca decis să le localizeze și să colonizeze teritoriile ce i s-au arătat în prima călătorie. Mai târziu s-a adeverit că nu reușise să își atingă țelul propus, descoperind în schimb niște insule tropicale, populate de barbari, în viziunea europenilor, ce nu produceau mirodenii sau metale prețioase conform așteptărilor. Nici ca guvernator nu a izbutit, implicând colonia Santo Domingo în comerțul cu sclavi. Așa au ajuns primii africani în Hispaniola(11). Sclavia era în contrast cu învățămintele propovăduite de monarhii catolici, îndeosebi de Isabella, care avea să condamne hotărârea amiralului de a trimite robi în Peninsulă.
 (Va urma)

NOTE

1)Sub aspectul suprafeței teritoriale (cca. 27000 kmp) se aseamănă cu statul american Massachusets. De asemenea, este al doilea cel mai dens populat stat suveran caraibian, cu o medie de aproximativ 375 loc./kmp. Prin comparatie, media globala este de 45.
2)Între 1822-1843 Hispaniola a fost reunită sub conducerea lui Jean-Pierre Boyer, întreg teritoriul fiind desemnat Haïti. I-a urmat, până în 1844, Charles Rivière-Hérard.
3)Daniel Defoe-Robinson Crusoe, unde descrierea lui Vineri amintește de cea pe care Columb o făcea nativilor; indigenul devine servitorul lui Crusoe și dă dovadă că este înclinat către canibalism.
4)Toscanelli îi scrisese lui Columb, oferindu-i direcții către est, din Lisabona la Quinsay, în provincia Mangi, sau lângă provincia Katay și de la insula Antilia la insula Cippangue; în relatările lui Marco Polo, Chipangu era o insulă măreață în est, la depărtare de continent, condusă de un lord al cărui palat era acoperit în întregime cu aur, bogăția acestuia depășind orice imaginație.
5)În martie 1492 era semnat la Alhambra Edictul de expulzare a evreilor din Castilla și Aragon. Santangel, evreu creștinat, a fost protejat prin decret regal emis de Ferdinand în mai 1497.
6)caravela era o navă cu vele, de mici dimensiuni, ușor manevrabilă și rapidă.
Caraca era o navă voluminoasă, cu catargul principal foarte înalt.
 7)După Juan (1478-1497), prințul Asturiei, fiul Isabelei si al lui Ferdinand.
8)Vulcanul Teide are 3718 m și este cel mai înalt vârf al Spaniei. Pico Duarte (în Republica Dominicană;) măsoară 3098 m, iar Pic la Selle (în Haiti) 2680 m.
9)În lista oficială apar 44 de nume.
10)Nu era vorba despre Carib, ci despre Ciguayo, așa cum susțin contemporanii genovezului, o ramură a indienilor Ciboney (Siboney), care la vremea contactului populau zone restrânse în Hispaniola și Cuba și a căror limbă era diferită de Taíno.
11)Descendenți ai africanilor aduși în Peninsula Iberică de către portughezii care practicau acest comerț încă de la începutul secolului al XV-lea.

Mihail George Panait - februarie 2013

Categories: Cu fata la trecut

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments