Blog

O insula, doua destine (III): De la primii sclavi la primele revolte

Posted by Ghe Neguzzu on April 16, 2013 at 9:20 AM

    Al doilea drum către Americi al lui Cristofor Columb însemna o expediție de colonizare, cu 17 nave și cca. 1200 de oameni, iar Santo Domingo urma să devină primul avanpost al casei regale spaniole în Antile. Deși așteptările inițiale ale ibericilor nu s-au adeverit, insula s-a transformat treptat în centrul administrativ al regiunii, un loc din care puteau fi inițiate noi campanii expansioniste.
    Aici a fost introdus sistemul de repartimiento, în care spaniolii primeau loturi mari de teren, muncite de nativi (cu sau fără plată;). Căzut în dizgrație, Columb și-a pierdut postul de guvernator în 1499, funcție ocupată mai apoi de Francisco de Bobadilla. Abuzurile acestuia nu au rămas fără răspuns, astfel încât avea să fie înlocuit la 1502. A pierit însă în drum spre Europa, într-un uragan ce a distrus mare parte din flota spaniolă. În guvernarea lui Nicolás de Ovando, repartimiento este înlocuit de encomienda, ceea ce echivala cu trecerea tuturor terenurilor în posesia Coroanei. Un encomendero, în schimbul tributului plătit de nativ, se angaja să-l protejeze pe acesta, să-l instruiască în ale catolicismului, să apere zona și să platească o taxă casei regale. A nu se înțelege că un encomendero primea drepturi asupra pământului, ci numai asupra mâinii de lucru. Cu toate acestea, sistemul gândit de spanioli nu dădea roade, deoarece Hispaniola nu oferea resurse ca Brazilia, în cazul portughezilor, acolo unde în prima parte a secolului al XVI-lea se dezvolta sistemul „fabricilor”.
    Prin legile din Burgos, ratificate la 1512, maltratarea nativilor era interzisă, acestora fiindu-le înlesnită în același timp trecerea la catolicism. Declinul populației Taíno i-a împins pe spanioli să apeleze la importul de sclavi din Africa. Carol al V-lea a fost cel care a autorizat primul transport de acest gen în 1517. În 1522 se înregistra prima mare revoltă a sclavilor în Americi, izbucnită chiar pe plantația fiului lui Cristofor Columb, Diego, și coordonată de musulmanii wolof, originari din vestul Africii, mai precis Senegambia. 
    Numărul exact al nativilor Taíno la 1492 nu a fost determinat, estimările variind de o sursă la alta, uneori vorbindu-se despre zeci ori sute de mii, alteori de milioane. Până la mijlocul secolului al XVI-lea, câteva sute de indigeni mai trăiau în Hispaniola. Diverși factori au accelerat acest proces: munca forțată, abuzurile, bolile în fața cărora nu dezvoltaseră imunitate, înregistrându-se totodată și o creștere a numărului de mestizos (cei născuți din uniunile dintre europeni și nativi).    
    Treptat, Santo Domingo și-a pierdut preeminența în Lumea Nouă. Lipsa mineralelor a condamnat-o în ochii metropolei, peninsularii concentrându-și eforturile în vest, pe continent, acolo unde au fondat două viceregate, cel al Noii Spanii (1535, cu centrul în Ciudad de México), respectiv Perú (1542, Lima). Agricultura avea să devină principala ocupație în Santo Domingo.
    Deși nu și-a atins potențialul sub administrare spaniolă, Hispaniola a rămas o importantă rută către Americi, favorizată în principal de poziția geografică. Intervenția anglo-franceză, precum și implicarea olandezilor, aveau sa slăbească treptat influența spaniolă în Caraibe. Francezii au urmat spaniolilor în Caraibe, stabilindu-se pentru scurt timp în actualul Saint Kitts. Ulterior, în 1586, englezul Francis Drake a condus un raid asupra orașului Santo Domingo, reușind să îl ocupe doar pentru o lună. Între 1623-1624 sunt puse bazele coloniei engleze Saint Cristopher (Saint Kitts), în care reapar francezii (inițial alungați de spanioli), începând cu 1625. 
    Cu trecerea timpului, în insula Tortuga vor fi regăsiți englezi, francezi și ulterior olandezi, în ciuda opoziției spaniole. Patru campanii de recucerire a insulei sunt înregistrate între 1629 și 1654. În aceste vremuri exista ceea ce francezii numeau Les Frères de la côte, în fapt o coaliție de corsari de diverse naționalități. Spre finele secolului, pirateria intra în declin, mulți oameni alegând să se stabilească în colonii.
    Din Tortuga, francezii au trecut pe coasta nordică a Hispaniolei. În 1664 a fost fondată Compania Franceză a Indiilor Occidentale, cu scopul de a dirija comerțul dintre colonie și metropolă. Coloniștii s-au adunat treptat în zona de nord-vest a insulei, profitând de terenurile fertile și de distanța ce îi separa de capitala Santo Domingo. În 1670, apare Cap-Français (azi Cap-Haïtien), prima mare comunitate franceză în insulă. Zona ocupată de francezi era cunoscută drept Saint-Domingue, denumire ce capătă statut oficial după ce Spania renunță la treimea vestică, prin Tratatul de la Ryswick din 1697.
    Saint-Domingue s-a transformat într-o societate sclavagistă. Francezii importau sclavi pentru a lucra terenurile, marii patroni reprezentând așadar elita. Cele mai mari plantații de zahăr și cele mai nu
Francis Drake a condus un raid, asupra orașului Santo Domingo în 1586, reușind să îl ocupe pentru o lună.
meroase comunități de culoare erau întâlnite în regiunile nordice. Către finele secolului al XVIII-lea, vestul depășea estul din punct de vedere financiar și demografic, devenind cea mai eficientă și prosperă colonie franceză din Lumea Nouă, supranumită uneori „Perla Antilelor”.
    Pe terenurile fertile din nord se cultiva îndeosebi zahăr, alături de cafea, bumbac, cacao, ș.a. Consumul de cafea și zahăr la nivel european era asigurat în mare măsură de producția coloniei Saint-Domingue. De respectarea cererii era condiționat comerțul cu sclavi. Ne spune Cyril .L.R. James în The Black Jacobins, că în medie, după 1764, 10-15000 de africani ajungeau în Saint-Domingue anual. Însă, în 1786 cifrele indică 27000, iar după 1787 cca. 40000, ceea ce însemna că producția avea să crească. La 1789, din cei aproximativ 500000 de sclavi, mai bine de două treimi erau născuți în Africa. Nu exista o așa-numită perioadă de aclimatizare la noile împrejurimi. Munca era dificilă, iar mediul adeseori potrivnic, factori ce au generat o creștere în rata mortalității. Cu toate acestea, bogăția coloniei însemna că pierderile puteau și trebuiau să fie acoperite.
    Condițiile sclaviei în coloniile franceze erau definite de Codul Negru din 1685, pregătit de Jean-Baptiste Colbert, finalizat de Antoine Colbert, și ratificat de Ludovic al XIV-lea, ce cuprindea 60 de articole. Printre acestea, patronii se angajau să aibe grijă de cei aflați în subordinea lor, oferindu-le hrană și îmbrăcăminte, sclavii trebuiau creștinați (de vreme ce catolicismul era singurul cult recunoscut oficial), iar uniunile dintre aceștia necesitau acordul patronului. Deși se consideră că decretul sancționează pedepsele fizice, în articolul 42 stă scris: Patronii, când consideră de cuviință, pot pune sclavii în lanțuri și îi pot bate, însă nu îi pot maltrata sau mutila...
    Trebuie notat că mii de sclavi și-au dobândit libertatea și s-au îndreptat către zonele montane, acolo unde au fondat comunități independente, uneori alături de nativii Taíno (din asemenea uniuni avea să apară zambo/marabou, o generație multi-rasială;). Francezii îi numeau pe fugari marrons, spaniolii cimarrones, adică cei ce trăiau pe cimes (vârfuri).
    O treime din sclavii africani murea în primii ani. Alții erau răpuși de bolile tipice zonei, ca febra galbenă, ori de variolă. Unele femei erau suspectate de avorturi sau infanticid, pentru a nu își crește copiii în sclavie. În anumite situații, francezii încheiau uniuni cu femeile africane, ceea ce a condus la apariția unei rase mixte. Din aceasta a luat naștere o nouă clasă (gens de couleur libre), ai cărei membri aveau tendințe să devină artizani, patroni de buticuri, negustori, trăind de regulă în orașele din sud-vest, îndeosebi Port-au-Prince. Alții trăiau în nord, în Cap-Français, principalul oraș colonial al regiunii. Crescând sub umbrela catolicismului și a limbii franceze, uneori educați în Franța, oamenii liberi s-au dezvoltat într-o clasă separată de cea a sclavilor negri. Importul continuu de sclavi însemna că nordul rămânea preponderent sub influențe africane. Printre așa-numiții gens de couleur, regăsim fie sclavi emancipați (affranchis), fie mulatri (mulâtres). Deși asupra lor au fost impuse restricții (nu puteau practica certe profesii, nu puteau ocupa funcții în administrație, nu aveau voie să poarte haine europene, etc.), se estimează că dețineau o treime din plantațiile coloniei (cultivând îndeosebi cafea) și un sfert din numărul de sclavi. 
    Disputele în interiorul Hispaniolei erau vechi, iar nemulțumirile se accentuau cu trecerea timpului. Pentru a înțelege mai bine situația premergătoare Revoluției haitiene, este nevoie să ne întoarcem în timp, mai precis la François Mackandal și mai apoi la Dutty Boukman, două figuri centrale în cadrul luptei pentru independență.

Mackandal și Boukman. Bois Caïman. Revolte.

    C.L.R. James susține că în 1720, 1000 de sclavi se relocaseră în zonele montane. În 1751, erau cel puțin 3000 și formau de regulă grupuri separate, restrânse, însă ocazional se ivea un personaj ce reușea să unească diversele facțiuni, așa cum este cazul lui Mackandal.
    Se consideră că Mackandal s-a născut în vestul Africii, însă privitor la locația exactă planează dubii. Certe surse menționează Kongo, altele Guinea, Mali, ori Senegal. Uneori apare ca musulman, fluent în arabă, alteori ca houngan ce servea spiritele cu ambele mâini, iscusit în a prepara otrăvuri din diverse plante, spre a-i ucide pe proprietarii plantațiilor și animalele acestora. De numele lui se leagă insurecția ce a condus la moartea a 6000 de oameni între 1751 și 1757. Un bun orator, carismatic, neînfricat, calculat, Mackandal adesea avea viziuni, asemenea profetului Mahomed, spune C.L.R. James. Îi convinsese pe oameni că era nemuritor, iar aceștia considerau că a-l servi era o onoare. Nu numai că grupul său organiza raiduri departe în teritoriu, el însuși se deplasa de la o plantație la alta pentru a îi convinge și pe alții să îi urmeze cauza. Nu doar albii au căzut victime, ci și membrii inobedienți ai grupului. Cutezanța avea însă să-i atragă și sfârșitul. A mers într-o zi la o plantație, s-a îmbătat, a fost trădat, capturat și ars de viu în piața publică din Cap-Français, în 1758. Revolta lui Mackandal nu și-a atins niciodată țelul, susține James. Cu toate acestea, se poate susține că Mackandal a fost un vizionar, prevăzând că albii vor fi îndepărtați din Saint-Domingue, oferind speranță sclavilor. 
    Același James observă că sclavii au înțeles, prin intermediul experiențelor, că eforturile izolate sunt soldate eșecului. În primele luni ale anului 1791, în nordul coloniei, negrii se pregăteau pentru o revoluție, iar mijlocul de propagare a conspirației era Vodou; în ciuda prohibiției, oamenii călătoreau kilometri întregi pentru a fi prezenți la asemenea ceremonii. Lider era de această dată Dutty Boukman, un om de o statură impresionantă, un auto-didact dacă am da crezare surselor, personaj ce amintea de Mackandal. În Le Cap (Cap-Haïtien) erau cca. 12000 de sclavi, din care jumătate bărbați, al căror plan era să îi extermine pe albi și să revendice colonia. Dutty, originar din Jamaica, fusese vândut în Haiti de către un patron englez, pe motiv că ar fi încercat să îi educe pe sclavi. Alături de preoteasa Cécile Fatiman (născută din tată corsican și mamă africană;), Boukman a prezidat ceremonia de la Bois Caïman, în noaptea de 14 august 1791, după cum relata istoricul și diplomatul haitian Dantès Bellegardes, în Histoire du peuple haïtien, 1492-1952 (1953). Vodou joacă un rol primordial în cadrul luptei pentru independență a haitienilor, după cum bine observa și C.L.R. James. Se crede că ceremonia în cauză a fost catalizatorul revoluției, ce la rându-i a condus la abolirea sclaviei și obținerea independenței de stat. Bellegardes susține în scrierea sa că „la Bois Caïman, pe câmpiile nordice, s-au reunit liderii sclavilor pentru a trasa planul final pentru o revoltă generală. Adunarea a fost prezidată de Boukman, un negru ale cărui cuvinte aprinse îi exalta pe conspiratori. Pe o furtună puternică, ei au ținut o ceremonie impresionantă, pentru a marca angajamentele luate. În vreme ce furtuna se dezlănțuia, o femeie înaltă, de culoare, a apărut subit în centrul adunării, agitând un cuțit lung deasupra capului și dansând pe un cântec african, pe care ceilalți, cu capetele plecate, îl repetau în cor. Atunci, un porc negru a fost adus în fața ei, iar femeia l-a înjunghiat. Sângele animalului a fost colectat într-un vas de lemn și servit fiecărui delegat în parte. La semnalul preotesei, toți au îngenuncheat și au jurat să respecte ordinele lui Boukman, care fusese proclamat lider suprem al revoltei. El și i-a ales ca principali locotenenți pe Jean-François Papillon, Georges Biassou și Jeannot Bullet.”
    Conform anumitor interpretări, sacrificiul nu ar fi avut loc, iar evenimentele au fost îmbinate ulterior în credința populară. Boukman este descris ca un preot ce ar fi adresat o rugăciune, transmisă mai apoi în popor.
    Referitor la ceremonie, există și alte versiuni. În Africa and the Americas: Culture, Politics, and History, Dutty Boukman este descris ca preot ce a luat parte la ceremonia de la Bois Caïman, în nordul coloniei. Pe lângă Boukman se numarau sclavii Biassou, Bullet, Papillon, și probabil Toussaint Bréda Louverture. Preoteasa Cécile Fatiman ar fi tăiat gâtul unui porc negru și a împărțit sângele cu ceilalți participanți. Boukman i-a făcut pe toți să jure că vor lupta împotriva patronilor albi și că vor exercita răzbunare  împotriva sclaviei. O furtună tropicală s-a ivit și participanții s-au dispersat. Însă, cel mai probabil au existat în acea vreme două întâlniri, cea de la Bois Caïman fiind precedată în 14 august de reuniunea de pe plantația lui Normand de Mezy, din Morne Rouge, curmată de francezi prin torturarea sclavilor. Léon-François Hoffmann scria în Haitian Fiction Revisited (2000) că detalii despre a doua întâlnire (în speță cea de la Bois Caïman) au fost inventate de medicul francez Antoine Dalmas în Histoire de la révolution de Saint-Domingue (1793). Potrivit lui Hoffmann, Dalmas ar fi încercat să portretizeze adunarea ca pe una satanică, sângeroasă, în încercarea de a-i denigra pe sclavi. Ca și în cazul lui Mackandal, există surse care susțin că Boukman ar fi fost de fapt musulman.
    Urmând ceremoniei de la Bois Caïman, revolta sclavilor s-ar fi declanșat în 21 august, când numeroase plantații din zona Cap-Français au fost arse și o mie de francezi uciși. Boukman urma să fie capturat și decapitat în noiembrie la Cap-Français, capul său fiind înfipt în țeapă, probabil pentru a servi drept exemplu rebelilor.
    Patrick Bryan în The Haitian Revolution and its Effects susține că revolta a izbucnit în cel mai înstărit departament, cel nordic, în care existau 40% din sclavii din Saint-Domingue. Rebeliunea a fost declanșată de o ceremonie prezidată de Boukman, un sclav jamaican ce a fugit în Saint-Domingue, unde a lucrat pe plantația francezului Sebastien-François le Normand de Mezy, în Limbe, acolo unde activase legendarul Mackandal. Le Normand de Mezy era un grand blanc, ce deținea două plantații. Ceremonia s-a desfășurat într-o pădure de pe proprietatea francezului în noaptea de 14 august 1791. A avut loc un ritual elaborat, incluzând sacrificiul unor animale. Primul atac a fost îndreptat asupra proprietății lui Normand de Mezy. Până la dimineață, sclavii din întreaga regiune se revoltaseră. Plantațiile de zahăr și cafea, casele proprietarilor, ori anexele sclavilor erau arse. Albii erau macelăriți. Rebeliunea s-a răspândit repede către sud și est, înspre Trou, Limonade și Quartier-Morin. În decurs de o săptamână, Cap-Français era înconjurat de sclavi. Francezii au solicitat ajutor în Santo Domingo la spanioli, în Jamaica la britanici, precum și în Statele Unite. Până la finele lui septembrie, 1200 de plantații de cafea și 200 de zahăr erau distruse. Este important de observat că sclavii nu au ucis numai albi, ci și mulatri, distrugând deopotrivă și plantațiile deținute de aceștia. 1000 de albi și 10000 de sclavi au pierit, printre ei și Boukman, al cărui loc a fost ocupat de Jean François Papillon, Georges Biassou și Toussaint Louverture.
    Cu siguranță nu data în care s-a desfășurat ceremonia de la Bois Caïman este elementul principal în acest cadru, ci faptul că adunarea în sine a avut rolul unui catalizator, reușind să pună în mișcare un întreg mecanism, căci revolta era coordonată, nu izolată si precipitată, așa cum se mai întâmplase de-a lungul secolelor. Oamenii erau conștienți de urmări și nu doreau să renunțe la luptă. Momentul părea propice, căci Franța traversa și ea o perioadă de tulburări interne, cauzate de Revoluția declanșată la 1789.
    De observat că sistemul impus de francezi în colonie și numit „exclusif” însemna că operațiunile de import-export se desfășurau strict pe ruta Saint-Domingue - Franța, sub controlul continentalilor. Marii proprietari socoteau că prin obținerea independenței, comerțul ar fi fost supus normelor interne, fără implicarea europenilor. Pe de altă parte, în ochii negrilor aceasta echivala cu înăsprirea regimului.
    Între 1790-1791 a avut loc și prima revoltă a mulatrilor, condusă de Vincent Ogé. Prezent la Paris în anii de debut ai Revoluției franceze, Ogé, alături de alți gens de couleur, a încercat să convingă Adunarea Națională de ideile sale, cerând să le fie garantat dreptul la vot, asemenea albilor. Revenit în Saint-Domingue, Ogé era hotărât să obțină ceea ce își dorea, fie pașnic, fie pe calea armelor. Guvernatorul de Blanchelande i-a respins cererea, iar Ogé a trecut drept lider al insurecției mulatrilor. Nu a avut succes însă, căci albii au organizat o miliție, forțându-i pe rebeli peste graniță, în teritoriul spaniolilor, acolo unde au și fost capturați. Predați autorităților franceze, Ogé și aliații săi au trecut printr-un proces ce a durat două luni, fiind torturați, iar mai apoi uciși, fie spânzurați, fie trași pe roată, cum a fost cazul liderului. Brutalitatea acțiunilor albilor avea să se întipărească în mentalul colectiv al mulatrilor.
    Ca o paralelă între situația din metropolă și cea din colonie, C.L.R. James afirma: „A fost disputa dintre burghezie și monarhie care a adus masele pariziene pe scena politică. A fost disputa dintre albi și mulatri care i-a trezit pe sclavi”.
    Eric Williams, în From Columbus to Castro: The History of the Caribbean, 1492-1969 (1970) menționează că în 1789, Saint-Domingue avea o populație de cca. 500000, dintre care 40000 de albi (adică vârful ierarhiei, de la grands blancs la oficiali, reprezentanții acordurilor încheiate cu Franța, respectiv albii săraci - petits blancs - adică supraveghetori, artizani, specialiști), 28000 de gens de couleur (mulatri și negri emancipați), 452000 de sclavi (majoritatea de origine vest-africană;). Cinci clase într-o continuă dispută.
(Va urma)

Mihail-George Panait - aprilie 2013

Categories: Cu fata la trecut

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments