Blog

"Toate cartile, ma refer strict la literatura, vorbesc despre destinul omului in lume" Un interviu cu Petru Cimpoesu, realizat in 2010 si nepublicat pana acum (I)

Posted by Ghe Neguzzu on April 17, 2013 at 8:40 AM

La ce nivel se afla literatura română când ați publicat primul volum și la ce nivel se află acum? A evoluat mentalitatea românilor privind modul de receptare al operelor literare?
PC: Judecățile privind nivelul literaturii române într-o perioadă istorică sau alta îmi depășesc nivelul de competență.  Cred că numai un istoric literar ar putea da un răspuns autorizat. Pot doar să compar percepţia mea de atunci, atît cît o mai pot reconstitui, cu aceea de acum şi, dacă fac treaba asta, mi se pare că pe vremea aceea, adică la începutul anilor ’80, literatura era un lucru mult mai serios decît astăzi.  De altfel, multe alte lucruri, chiar dintre cele care nu meritau, erau tratate atunci la modul foarte serios şi chiar dramatic. Între timp, a venit şi la noi postmodernismul şi ne-a învăţat să luăm lucrurile mai în glumă.

Ținând cont că debutul dvs a avut loc în aceeași perioadă în care a luat amploare și fenomenul optzecist,  asemănările cu opera optzeciștilor sunt în mare parte evidente (banalul cotidian, autenticitatea limbajului, intertextualitatea, ironia, relația narator-cititor). De ce anume nu vă considerați un scriitor optzecist? Considerați că ați depășit în perioada postrevoluționară paradigma literară propusă de aceștia?
PC: Cred că „optzecismul” a fost o mişcare literară pornită pe bîjbîite din mediul universitar bucureştean, la începutul anilor ’80, şi susţinută de profesorii de la Universitatea din Bucureşti (în primul rînd, Nicolae Manolescu şi Ov.S. Crohmălniceranu). Ce s-a întîmplat în restul ţării a fost un ecou, un reflex sau o formă de aderenţă. Deşi sunt solidar cu mulţi dintre optzecişti, nu mă consider un scriitor optzecist deoarece am fost mai tot timpul singur, am trăit în provincie, nu am frecventat cenaclurile optzeciştilor, nu m-am luat după reţetele lor, am scris cum m-a dus capul. Relaţiile mele cu scriitori optzecişti au început să se înfiripeze abia după ce debutasem editorial. Nu exclud să fi funcţionat între noi ceva asemănător afinităţilor elective, un anumit tip de sensibilitate comună, dar ideologia optzecistă, „textualismul” sau, mai încoace, „postmodernismul românesc” mi-au rămas străine, nu le-am înţeles.

Problema existenței unui canon postmodernist este încă în discuție, există păreri pro și contra. Ce părere aveți dvs? Sunteți solidar cu atitudinea postmoderniștilor (inclusiv a optzeciștilor) de a promova teoria anti-canonului?
PC: Aşa cum văd eu lucrurile, postmodernismul nu e de un singur fel, nu există un postmodernism, ci mai multe. Regulile pe care unii sau alţii încearcă să le propună vin tocmai împotriva esenţei mişcării postmoderne, care promovează, dimpotrivă, diversitatea, eliberarea de orice dogme şi de orice teorii „tari”. Există o teorie postmodernistă a anti-canonului? Nu ştiam! Mie mi se pare că există discuţii cu privire la legitimitatea canonului occidental sau la limitele acestuia.

Cărțile dvs au în centru viața în comunism, tratată în stil sobru sau ironic, de la caz la caz... Sunt operele dvs un document al crizei de identitate din perioada ceaușistă?
PC: Toate cărţile, mă refer strict la literatură, vorbesc despre destinul omului în lume. Ce este omul şi ce este lumea, asta e o chestiune pentru filosofi. S-a întîmplat că, trăind aproape patruzeci de ani în comunism, am scris despre oamenii care trăiau împreună cu mine. Dar eu cred că nu criza de identitate caracterizează perioada comunistă, ci un anumit tip de relaţii standardizate (şi false) între oameni. Criza de identitate şi o oarecare anomie caracterizează mai degrabă vremurile pe care le trăim azi.

Ați afirmat că tema dvs esențială este relația omului cu transcendentul: este aceasta o consecință directă a mentalității omului din partea de nord a țării, care, se știe deja foarte bine, are o altă percepție asupra divinității și a relației ce se stabilește între cele două instanțe?
PC: Deşi spuneţi că se ştie deja foarte bine, uite că eu n-am ştiut chestia asta! Mie mi se pare că toţi oamenii sunt la fel, cu mici deosebiri temperamentale, caracterologice, culturale, de educaţie etc., iar modul cum unul sau altul percepe relaţia sa cu divinitatea este o chestiune strict particulară, aş putea zice chiar intimă. Am încercat să introduc în cărţile mele, printre altele, această interogaţie pentru că mi se pare a fi unul din lucrurile esenţiale care definesc omul în deplinătatea sa.

Există o schimbare evidentă de ton și atitudine în ceea ce privește operele din perioada comunistă și cele apărute după revoluție. În ce măsură v-a influențat regimul comunist modul de a scrie?
PC: Vă contrazic încă o dată. Tonul din „Simion liftnicul” este cam acelaşi cu cel din „Amintiri din provincie”, apărută cu aproape douăzeci de ani înainte. Iar tonul din „Povestea Marelui Brigand” este din aceeaşi familie cu cel din romanul „Firesc”. Nu cred că tonul s-a schimbat, sau, în orice caz, nu s-a schimbat decisiv. Anumite acumulări m-au condus poate spre o oarecare aprofundare a temelor şi, dacă nu îndrăznesc prea mult, la o ameliorare stilistică, dar melodia, ca să spun aşa, a rămas cam aceeaşi. Am încercat să fac şi demonstraţia – în „Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite”, unde am alăturat proze scrise înainte de 1990 altora scrise după anul 2000. Tocmai pentru a se vedea că sunt din aceeaşi oală. 

Care este istoria publicării romanelor dvs în străinatate? Cum ați fost descoperit de către editurile străine?
PC: Nu știu dacă putem vorbi propriu-zis de o „istorie”. S-a întâmplat că, în 2003 sau 2004, am întâlnit la Târgul de carte Bookarest (se ţinea la Teatrul Naţional din Bucureşti) un traducător ceh. I-am dat cartea, i-a plăcut, a tradus-o şi a publicat-o în Cehia. După care au mai fost câteva astfel de întâmplări, în care un rol  destul de important l-a avut şi Institutul Cultural Român, care suportă o parte din cheltuielile de traducere.

Cum sunt văzuți scriitorii români în străinatate? V-ați simțit mândru că sunteti român în momentul apariției operelor dvs și peste hotare?
PC: Nu ştiu ce simt alţii sau cum sunt văzuţi. Eu personal, în urma celor cele câtorva călătorii pe care le-am făcut, ca scriitor, în străinătate, am fost tentat să mă las de scris.

Credeți că prin succesul dvs în străinatate veți reuși să asigurați literaturii române un loc mai bun în cadrul literaturii universale?
PC: Ce succes? În afara premiului Magnesia Litera primit în Cehia, pe baza câtorva articole binevoitoare în presa din Italia, Spania sau Croaţia, nu cred că putem vorbi de un succes. M-ar interesa mai degrabă să am succes în România sau la Bacău.

Este climatul românesc actual potrivit pentru dezvoltarea unei literaturi valoroase sau de consum?
PC: Unul din scriitorii de mare succes de la noi este Mihaela Rădulescu. Sper că aţi auzit de ea. Literatura valoroasă e pentru elite, iar elitele sunt, prin natura lucrurilor, puţine. Nu e nicio supărare. Dacă scrii pentru succes, trebuie să scrii ca Mihaela Rădulescu. Sau să ai în spate un sistem de promovare puternic. Dacă ai alte motive, atunci trebuie să te mulţumeşti cu mult mai puţin. Îmi place să cred că eu fac parte din a doua categorie.

Având în vedere responsabilitatea, maturitatea și valoarea literară, există, din punctul dvs de vedere, diferențe între scriitorul român de azi și cel de acum câteva decenii? Ce mai înseamnă să fii scriitor în ziua de azi? Ce loc ocupă el în societate?
PC: Scriitorii dinainte de 1989, vorbesc de cei autentici, erau mai serioşi, iubeau mai degrabă literatura decât succesul şi aveau un rol social mai important. Literatura de după 1990 s-a cam „tabloidizat”.

Cu ce probleme se  confruntă scriitorii, respectiv literatura, în ziua de azi?
PC: Singura problemă cu care se confruntă un scriitor care îşi merită numele este el însuşi.

Cărțile dvs tratează teme filosofice. Vă place filosofia? V-ați gândit vreodată să scrieți și filosofie?
PC: Îmi permiteţi să vă contrazic? Cărţile mele tratează despre destinul omului în lume. În rest, e vorba despre procedee narative, retorice etc.

Există un motiv anume pentru care v-ați axat pe a scrie numai proza?
PC: Da, motivul este că nu am talent de poet.

Vă influențează opiniile criticilor literari despre opera dvs? S-a întâmplat ca aceștia să atribuie alte intenții operelor dvs decât cele pe care vi le-ați propus inițial?
PC: Fireşte, sunt atent la ce spun criticii, chiar dacă uneori nu sunt de acord cu ei. Se întâmplă ca o cronică literară să vadă altceva decât ai vrut tu să arăţi – de exemplu, tu îi arăţi luna şi criticul vede degetul – dar nu fac din asta o dramă.

Ce vă propuneți în primul rând când scrieți o carte? Să fie bună, din punctul dvs de vedere, sau să fie bine receptată?
PC: Să fie bună din punctul meu de vedere şi din punctul de vedere al soţiei mele.

Cărțile dvs se caracterizează printr-un umor de bună calitate. Este acest lucru o provocare pentru dvs pe fundalul unei lumi marcate de superficialitate și de un umor mai degrabă vulgar, de consum?
PC: Nu toate cărţile mele sunt în registrul comic, dar acest tip de scriitură este unul din vehiculele cele mai poptrivite pentru a transmite un anumit mesaj.

A reprezentat un impuls (de a încerca mereu tot mai mult) faptul că pentru fiecare opera publicată ați primit un premiu literar?
PC: Premiile literare sunt o mare păcăleală, iar păcăleala constă în iluzia că literatura pe care o scrii chiar ar putea însemna ceva pentru ceilalţi sau ar putea schimba în bine lumea asta frivolă şi strâmbă.

V-ați proclamat „un postmodernist care combate postmodernismul”. Cine sunt, alături de dvs, scriitorii de breaslă în această nouă generație a literaturii române?
PC: Unii se mîndresc cu faptul că sunt postmoderni, alţii se mândresc cu faptul că nu sunt postmoderni. În afară de mine, nu ştiu vreun alt postmodernist care să combată potmodernismul, iar pe alţii toată discuţia asta îi lasă indiferenţi.

Cum ați început să scrieți Amintiri din provincie? De ce ați ales acest titlu? Este cumva și o parafrazare a Amintirilor lui Creangă, adaptate timpului istoric?
PC: Aş vrea eu să semăn un pic, oricât de puţin, cu Ion Creangă! Ideea titlului la care vă referiţi merge într-o altă direcţie. Acolo era vorba de a realiza un tablou nostalgic al vieţii în provincie, cu micile ei drame, cu oamenii ei mărunţi şi care totuşi ar avea ceva de spus, dacă ar avea ocazia.

Vă regăseați, la momentul scrierii, în povestea dramatică a tinerilor ingineri din romanul Firesc? Sau tonul exprimat era comun tuturor românilor pe fundalul contextului istoric neprielnic?
PC: Inginera aceea stagiară din romanul Firesc sunt chiar eu, dar cu sex schimbat. Am scris acel roman pentru a prezenta cititorului, atât cât se putea în condiţiile de atunci, un tablou realist al vieţii de şantier, fără lozincile propagandei comuniste ale vremii.
Ce personaj îl vedeti drept cel mai interesant în Povestea Marelui Brigand? De ce?
PC: Ca şi în Simion liftnicul, personajul central e personajul care lipseşte. Se vorbeşte despre el în toată povestea, dar el e în altă parte. E ca la priveghile unui mort.

Care este mesajul dvs pentru cititori, în cazul acestui roman?
PC: Mesajul cel mai important este că lumea în care trăim în mod obişnuit, aceea a senzaţiilor, este precară şi insuficientă.

Promiteați” la un moment dat că nu veți mai scrie un roman precum Povestea Marelui Brigand. Credeți că acest tip de scriitură este mult prea dificil pentru cititorul contemporan?
PC: E un consumator prea mare de energie, şi pentru cel care-l scrie, şi pentru cel care-l citeşte.

În cărți precum Simion Liftnicul sau Christina Domestica și Vânătorii de suflete există  teme din lumea actuală, operele sunt o oglindă critică la adresa lumii contemporane. Dar despre Povestea Marelui Brigand ce puteți spune? Care este istoria acestui roman?
PC: E o istorie de vreo doisprezece ani, nu ştiu dacă chiar ar merita spusă şi nici nu e locul aici. Am început să lucrez la acest roman imediat după ce am publicat Firesc. A trebuit să mă pun la curent cu chestiuni de mitologie populară, alchimie, esoterism, ocultism etc., lucruri despre care nu doar că nu ştiam mai nimic, dar despre care, în regimul comunist, nu găseam nici un fel de bibliografie, mai ales aici, la Bacău, nu aveam acces la fondul secret al bibliotecii judeţene, mai mult ciupeam de ici, de colo. Abia după 1990 am putut parcurge câteva cărţi care mi-au clarificat planul şi am putut avansa în scrierea romanului.

Considerați că succesul romanului Simion Liftnicul se datorează și faptului că este accesbil tuturor categoriilor de cititori? Spre deosebire de Povestea Marelui Brigand, mult mai sobru, cu o structură riguroasă, ce presupune o atenție sporită.
PC: Da, este o scriitură mai accesibilă, chiar dacă nu la toate nivelurile, iar registrul comic face ca, chiar dacă nu înţelege tot, cititorul să fie, pe ansamblu, mulţumit.

Credeți că mai există astăzi, în era tehnologizării, omul credincios, asemeni lui Simion Liftnicul?
PC: Sigur că da, la mănăstire! Dar nici acolo nu-s toţi sfinţi. De fapt, propunerea mea a fost asta: dacă oamenii de la bloc ar fi nişte sfinţi, blocurile noastre de locuinţe ar fi nişte mănăstiri – şi viceversa. Mă rog, un fel de utopie ironică.

Am întâlnit în câteva rânduri aceleași idei filosofice tratate în mai multe opere. Mă refer acum la teoria Rața-iepure a lui Jastrow. Ce se ascunde de fapt în spatele acestei teorii? O dublă interpretare și a operei dvs, de asemenea?
PC: Mai degrabă un accent pus pe posibilităţile multiple de interpretare, fie şi a unui simplu desen. Lumea în care trăim este o lume de semnificaţii, iar noi construim permanent această lume propunându-i noi şi noi semnificaţii.

Romanul în lucru pe care l-ați numit la un moment dat Apocalipsa veselă a devenit Christina Domestica și Vânătorii de suflete? De ce Apocalipsa? Romanul aduce în centru, de fapt, o lume ce se îndreaptă spre sfârșit?
PC: Sensul de apocalipsă ar trebui să fie evident din primele pagini. Cartea începe cu un preludiu al cărui titlu se vrea elocvent „Experimentul Armaghedon” – Armaghedon fiind, în Apocalipsa după Ioan, locul unde se va da bătălia finală dintre forţele luminii şi cele ale Întunericului.

Alexandra Barbu - martie 2013

Categories: Interviu

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments