Blog

O insula, doua destine Partea a IV-a: Toussaint Louverture

Posted by Ghe Neguzzu on May 27, 2013 at 8:40 AM

    Drumul coloniei franceze către statul independent Haiti a fost deschis în cursul secolului al XVIII-lea, însă îndelungatul proces a fost finalizat abia în 1825. Abatele Raynal scria în 1780: „Tot ceea ce le lipsește este un lider. Unde este el, acest om extraordinar, pe care natura i-l datorează copiilor săi oprimați? Unde este el? El va apărea, nu vă îndoiți; se va arăta și va ridica stindardul sacru al libertățiiˮ. Și dacă în primă instanță Boukman și mai apoi Papillon au trecut ca lideri ai revoltei, la scurt timp un personaj și mai abil, în persoana lui Toussaint Louverture, avea să își conducă semenii către libertate.

Cine era Toussaint Louverture?
    John Relly Beard menționează în Toussaint L'Ouverture:  A Biography and Autobiography  că Toussaint era un negru, „în întregime fără sânge de albˮ. Despre bunicul său se spune că ar fi fost regele tribului Arradas, concentrat în zonele de coastă din Dahomey, vestul Africii. Într-o expediție întreprinsă de un trib învecinat, Gaou-Guinou, unul dintre fiii liderului, a fost capturat. Vândut negustorilor de sclavi, Gaou-Guinou avea să ajungă în Haiti, pe proprietatea contelui de Bréda, în apropiere de Cap François. Aici, susține Isaac Louverture, Gaou-Guinou s-ar fi bucurat de libertate deplină, s-a convertit la catolicism și s-a

căsătorit cu o femeie frumoasă și virtuoasă. Din această uniune au luat naștere opt copii, iar primul dintre ei era Toussaint. Nu se cunoaște însă dacă patronul era conștient de statutul lui Gaou-Guinou în Africa. Conform lui Martin Ros în The Night of Fire: The Black Napoleon and the Battle for Haiti, Toussaint s-ar fi născut la 20 mai 1743, atunci când în colonia franceză era celebrată La Toussaint (Sărbătoarea Tuturor Sfinților), pe plantația Bréda, administrată la acea vreme de contele de Noé. În alte surse, anul nașterii lui Toussaint este 1745. S-a scris că a fost un băiat plăpând, bolnăvicios, însă la 12 ani îi întrecea din punct de vedere fizic pe ceilalți copii de pe plantație. Treptat, a câștigat încrederea superiorilor săi. Mai întâi a fost numit vizitiu al lui Bayou de Libertas (supraveghetor și ulterior patron), care în schimb i-a oferit bazele educației. Mai târziu, a devenit administrator al uneltelor folosite în producerea zahărului, dobândind stima negrilor emancipați și a marilor proprietari. Ajuns la maturitate, Toussaint dădea dovadă de fermitate. Fiind crescut catolic, tânărul nu concepea concubinajul (răspândit printre semenii săi) ca pe o soluție. Suzan, o văduvă chibzuită, i-a devenit soție, iar Placide fiu adoptiv; familia a fost mai apoi întregită de Isaac și Saint-Jean. Se cunoaște că Toussaint a devenit om liber la vârsta de 33 de ani, însă în timp ce caracterul său se contura, colonia era măcinată de dispute.

Situația între 1789 și 1791

    Ne spune H.P. Davis în Black Democracy: The Story of Haiti că istoricul britanic Bryan Edwards sosise în Cap Français la scurt timp după declanșarea revoltei, reușind să surprindă evenimentele din plin. Edwards susținea că la două luni după declanșarea revoltei generale, peste 2000 de albi fuseseră masacrați, mii de plantații distruse, numeroase clădiri arse și 1200 de familii reduse de la opulență la mizerie. Dintre insurgenți, peste 12000 au pierit în lupte sau răpuși de foamete, iar alte câteva sute prin execuții.
Davis scria că „țara se afla într-o confuzie de nedescris, oamenii fiind divizați de culoare, rasă și convingeri politice contradictorii. Negrii îi depășeau pe albi și mulatri în raport de opt la unu, și cu toate că realizau forța proprie, erau încă dezorganizați și nu aveau un plan bine definit pentru abolirea sclaviei... Mulatrii, în mare parte dezorganizați, nu se aflau într-o poziție favorabilă pentru a-și susține cererile, însă se opuneau garantării libertății negrilor, dat fiind că nu doreau ca negrii să aibă aceleași privilegii pentru care ei încă luptau. Albii, angajați în dispute interne, erau uniți doar de ideea de a suprima revolta sclavilor, precum și de aceea de a refuza recunoașterea decretului Adunării Naționale a Franței, ce garanta certe drepturi politice mulatrilor. Deși acest act a pus semnul egal între o mică parte dintre mulatri și albi, se considera că dacă ar fi fost aprobat, mulatrii și suporterii lor de pe continent ar fi câștigat moral. În viziunea mulatrilor, albii (prin faptul că se opuneau hotărârii Adunării Generale) se răsculau împotriva guvernului metropolei.ˮ
    Așadar, negrii și mulatrii apar dezorganizați, avându-i ca principali adversari pe albi, mai precis pe marii proprietari. Și cu toate acestea, a existat pentru scurt timp mișcarea lui Vincent Ogé de care aminteam în numărul precedent. Pe de altă parte, Jean-François Papillon, Georges Biassou, Dutty Boukman și Jean Jeannot îi controlau pe negrii insurgenți din nord. La cauza mulatrilor au aderat și anumiți patroni albi, alarmați de revolta negrilor. Albii contau pe faptul că puteau ghida această mișcare, preferând să recunoască drepturile acelor gens de couleur, decât să îi infrunte atât pe aceștia, cât și insurecția sclavilor.
    În următorii ani, în colonie aveau să sosească trei comisii civile, cu ordine trasate de la Paris, al căror scop principal era reinstaurarea autorității franceze.

Prima comisie (1791)

    Ca răspuns la agitația ce cuprinsese colonia, Adunarea Generală a Franței a delegat în primăvară trei comisari civili (Roume, Mirbeck, Saint-Léger), cu scopul de a reinstaura pacea. La aflarea veștii că o însemnată forță militară va pătrunde în colonie, insurgenții au fost descurajați. Papillon a trimis o scrisoare către membrii comisiei, sugerând negocieri pentru pace. Comisia a susținut amnistierea tuturor celor care urmau să se predea, însă actul în sine a generat nemulțumiri atât în rândul albilor, care nu se arătau dispuși să dea uitării evenimentele desfășurate, precum și în rândurile negrilor, care considerau că dețin avantaj din punct de vedere militar. Negrii au cerut amnistierea unor anumiți lideri în schimbul încheierii conflictului, însă eșecul comisiei de a ameliora situația a condus în cele din urmă la sfidarea autorității acesteia.



A doua comisie (1792)

    În primăvara anului 1792, Adunarea Generală a Franței a reafirmat dreptul „oamenilor de culoareˮ de a ocupa funcții în guvernul coloniei, numind totodată și o a doua comisie, alături de o forță de 6000 de oameni, menită să instaureze autoritatea acesteia. Comisia compusă din Ailhaud, Sonthonax și Polverel, deși se declarase împotriva modificării structurii guvernului coloniei, avea să-l destituie pe Blanchelande și să dizolve adunarea. Cooperarea cu marii proprietari ieșea din calcul, de vreme ce comisia se arăta ostilă clasei aristocrate.
    În 1793, Franța a desemnat un nou guvernator în Saint-Domingue, în persoana lui M. Galbaud, un om abil și un soldat experimentat. Reprezentanții coloniei la Paris au fost încântați de această alegere, considerând că Saint-Domingue va avea în sfârșit un lider care va restabili ordinea, un personaj cu spirit civic și loial. H.P. Davis scrie despre Galbaud că „a refuzat să devină o marionetă în mâinile comisarilorˮ. Nedorind să le servească interesele, Galbaud a fost condamnat prin intermediul unei legi vechi, ce nu permitea moștenitorilor de proprietăți în colonii să ocupe funcții de conducere. Galbaud moștenise direct prin mama sa două loturi pe insulă și în consecință comisia i-a ordonat să revină în Franța. Deși beneficia de susținere, guvernatorul a dorit să evite un conflict între trupele sale și cele ale lui Sonthonax, aduse din sud, și pentru moment s-a conformat.
    În aceste vremuri, comis
arii ordonau deportări masive ale opozanților, orașul Cap Français fiind aglomerat cu oameni ce urmau să plece în exil ori abandonau colonia. În portul orașului a izbucnit un conflict între francezi și soldații lui Sonthonax. Davis relata evenimentul: „Când vasele erau pregătite să părăsească portul, s-a iscat o dispută între soldații mulatri și marinarii francezi. Galbaud a revenit pe țărm în fruntea unei puternice forțe alcătuite din marinari. Soldații gardei naționale franceze, încă loiali comisarilor, s-au alăturat soldaților mulatri. Acolo a izbucnit o aprigă luptă, în care și cetățenii s-au implicat, locuitorii albi susținându-l pe Galbaud și pe marinarii săi. Disciplinate, trupele lui Galbaud au avut câștig de cauză, iar comisarii și aliații lor au fost forțați în afara orașului. În acea noapte, realizând ca fără ajutor nu pot recâștiga orașul, comisarii au apelat la introducerea negrilor în conflict, prin promisiuni de garantare a libertății, precum și a dreptului de a prăda. În dimineața imediat următoare, peste 15000 de negri fanatici au intrat în oraș, iar Galbaud, incapabil să facă față unei asemenea forțe, s-a retras pe vase, navigând către Statele Unite, luând cu sine mii de refugiați disperați și lăsând orașul în flăcări, cu sute de morți și muribunzi pe străzi sau pe chei. Pentru două zile și nopți, albii ce se refugiaseră în dealurile din apropiere au observat cum cel mai bogat și frumos oraș al imperiului colonial francez era consumat de flăcări, în vreme ce comisarii refuzau să întrerupă raidul declanșat asupra orașului.ˮ
    Evenimentul în sine a marcat un exod al albilor, care căutau acum refugiu în Statele Unite, Europa, Indiile de Vest, ori chiar în Santo Domingo. Tot de partea spaniolilor au trecut și numeroși lideri ai negrilor, printre care Papillon, Biassou și Toussaint, precum și mii de soldați francezi. Grație acestei mișcări de populație, armata spaniolă a fost capabilă să declanșeze o ofensivă puternică în partea de nord a coloniei franceze. Până și Macaya, unul dintre liderii atacului din Cap Français, îi scria comisarului Étienne Polverel: „Sunt subiectul a trei regi - al regelui din Kongo, liderul tuturor negrilor; al regelui Franței, ce îl reprezintă pe tatăl meu; al regelui Spaniei, ce este mama mea.ˮ  Pierzându-l pe regele Franței, ei urmau să-l asculte pe cel al Spaniei, cel ce îi asista și răsplătea, nedorind să se supună autorității comisiei.
    Însă comisarii au apelat la o nouă tactică. Într-un mesaj adresat Convenției Naționale a Franței, Sonthonax susținea: „Cu adevărații locuitori ai acestei țări, africanii, vom salva posesiunea franceză asupra coloniei”. Sonthonax garantase deja libertatea tuturor războinicilor negri care luptau pentru Republică sub controlul comisarilor, precum și aceeași promisiune celor ce urmau să se înroleze. În 28 august 1793, Sonthonax a proclamat emanciparea sclavilor din provinciile nordice. Polverel, atunci în Port-au-Prince, deși alarmat și nervos la aflarea acestei vești, a fost nevoit să pună în aplicare aceeași hotărâre, de această dată valabilă pentru departamentele sud și vest.


Intervenția britanică

    Încă din primii ai disputelor, refugiații din Saint-Domingue încercau să obțină ajutor extern, în speranța că nu își vor pierde posesiunile. În acest sens, au apelat la britanici, mai exact la Adam Williamson, guvernatorul Jamaicăi. În 1793, o asociație formată din proprietarii din sudul și vestul coloniei franceze a încheiat un tratat cu Williamson, act ce stipula că în schimbul intervenției britanice, coloniștii vor oferi ajutor în supunerea insurgenților si vor contribui la reinstaurarea ordinii. Britancii au izbutit să îl izoleze pe Sonthonax de metropolă prin tăierea căilor de comunicație, pentru ca în scurt timp să pătrundă în Hispaniola. Cu excepția orașului Aux Cayes (controlat de mulatrul Rigaud), sudul se afla sub ocupație britanică.
    Mulatrii din Port-au-Prince, deși înfuriați de emanciparea sclavilor, au fost ținuți în frâu de comisarul Polverel și câțiva lideri locali, însă succesul britanicilor dădea naștere ideii că își vor pierde privilegiile pentru care au luptat; multe fortărețe din regiune s-au răsculat împotriva comisarilor, astfel încât în scurt timp decât Port-au-Prince (în vest) și Port-au-Paix (în nord) aveau să rămână în mâinile francezilor. În octombrie, Lavaux raporta că pe lângă inamicul străin, se confrunta cu o lipsă acută de resurse și echipament. Conform lui Davis, Lavaux scria: „Suntem într-o țară în care, prin prisma evenimentelor, albul este detestat. Vinovații au fugit, este adevărat; dar ura față de albi, purtată de africani, nu este câtuși de puțin domolită, și cine îi poate forța pe acești noi cetățeni să își îndeplinească îndatoririle, odată ce le-au renegat? Vor respecta ei mâna de trupe albe ce încă a rămas?”
    În mai 1794, ofensiva britanică lua sfârșit în Port-au-Prince, orașul fiind ocupat. Cei doi comisari si trupele loiale au căutat ajutor în Aux Cayes, la Rigaud. O lună mai târziu, Sonthonax și Polverel se vedeau nevoiți să părăsească insula pentru a răspunde în fața Convenției Naționale. În acest moment, britanicii stăpâneau sudul (cu excepția Aux Cayes) și vestul. În nord, Lavaux abia păstra Port-du-Paix, însă nu era nici pe departe învins, căci negocia în secret cu Toussaint, care la acea vreme era încadrat încă în armata spaniolă, la rangul de comandant. Toussaint, grație carismei, reușise să atragă de partea sa numeroși lideri ai negrilor, cât și pe soldații francezi ce dezertaseră în vremea distrugerii orașului Cap Français. Din tabăra spaniolă Trivel, Toussaint anunța: „Frați și prieteni, eu sunt Toussaint L'Ouverture; numele meu vă este probabil cunoscut. M-am angajat să răzbun nedreptățile la care ați fost supuși. Este dorința mea ca libertatea și egalitatea să domnească peste Saint-Domingue. Fac eforturi în acest sens. Veniți si uniți-vă cu noi, fraților, și luptați alături de noi pentru aceeași cauză.ˮ
    Toussaint a fost acuzat când a trecut de partea francezilor, în 1794, devenind general de brigadă în armata lui Lavaux, însă cel mai probabil, în viziunea sa, pentru atingerea țelului orice mijloc era justificat. Dorind să dobândească emanciparea poporului său, el trebuia să treacă pentru moment de partea adversarului. Alături de trupele sale, Toussaint a plecat către Port-du-Paix, înlăturând pe drum orice urmă de rezistență.
    Datorită lui Toussaint toți negrii sprijineau cauza franceză, iar Lavaux a fost beneficiarul de moment al acestor acțiuni. Mai mult, Toussaint reușise să își disciplineze trupele, conștient fiind că pregătirea la acel moment încă lăsa de dorit. În 1795 spaniolii încetau operațiunile în partea occidentală a insulei, în urma semnării tratatului de pace de la Basel. Este momentul în care, în mod teoretic, Franța controla în totalitate Hispaniola.
    Când Lavaux a devenit guvernator al coloniei (1796), Toussaint a fost numit viceguvernator, ca răsplată pentru serviciile aduse superiorului său și implicit Franței. Ordinea era pentru moment reinstaurată și producția reluată, însă francezii pierdeau din vedere un detaliu important: influența lui Toussaint era în continuă creștere.

A treia comisie (1796)

    Urmând Convenției Naționale, Directoratul stabilește desemnarea unei noi comisii pentru Saint-Domingue. În fruntea acesteia se afla nimeni altul decât Sonthonax, care revenea cu intenția de a distruge influența mulatrilor, folosindu-se de negri, ceea ce ar fi însemnat revenirea albilor la putere. După ce Rigaud este confirmat general de brigadă și Toussaint numit general-maior în armata franceză, comisia recurge la crearea de disensiuni între cele două grupări. Ceilalți membri ai comisiei erau mulatrul Raymond, Leblanc, Giraud și Roume, plus generalul Rochambeau, liderul trupelor. Dintre aceștia, Raymond a fost îndepărtat fără probleme, Leblanc a murit în condiții suspecte (probabil otrăvit), Giraud a fost alungat, iar Roume administra zona orientală. Astfel, lupta pentru putere avea să se dea între Toussaint, Sonthonax și Lavaux.
    Toussaint și Sonthonax urmau să apeleze la un truc. Cum Republica a acordat coloniei un număr de scaune în Adunarea Generală, cei doi au susținut candidatura lui Lavaux. Scrutinul s-a desfășurat la Cap Français, iar Lavaux a „câștigatˮ fără probleme. Ulterior, Toussaint purcede la a-l elimina pe Sonthonax prin aceleași mijloace. În mod subit, Sonthonax este „alesˮ deputat în Adunarea Națională și părăsește insula în august 1797.
    În fața acestei situații, Directoratul s-a sesizat și l-a delegat pe Gabriel de Hédouville, în calitate de „comisar extraordinarˮ în anul imediat următor. Însă Hédouville nu cunoștea țara și nu beneficia de resurse. Tot în 1798, britanicii lui Thomas Maitland evacuează provincia de vest, iar Port-au-Prince revine francezilor. La finele lunii august au fost semnate tratatele pentru evacuarea integrală a trupelor britanice, în schimbul promisiunii că revoluția nu va atinge și Jamaica. Astfel, influența britanică era eliminată.
    Prezența lui Gabriel de Hédouville si grupul lui Rigaud erau singurele obstacole intre Toussaint și puterea absolută. Hédouville, asemenea lui Sonthonax, a încercat să agite spiritele între cele două formațiuni. Eșecul francezului i-a pavat calea către succes lui Toussaint, care în mod deliberat punea în circulație zvonuri conform cărora comisarul francez încerca să reinstaureze sclavia abolită în 1794, în cadrul Convenției Naționale. Acesta a fost factorul care a generat o nouă revoltă în rândurile negrilor din nord și implicit a condus la înlăturarea lui Hédouville și a partizanilor săi. Așa-numita revoltă se încheia la fel de repede cum începuse.
    Până în 1800, Toussaint a reușit să slăbească și influența lui Rigaud, stabilind supunerea generală a mulatrilor. În acest sens, l-a desemnat pe Jean-Jacques Dessalines guvernator al sudului, trasându-i un ordin de „pacificareˮ a țării. Sprijinit de mase de negri, Dessalines a traversat districtele din sud și sistematic a eliminat opozanții. Se estimează ca aproximativ o mie de persoane au fost ucise în cadrul acelei campanii. Toussaint afirma: „I-am zis lui Dessalines să taie copacul, nu să-l smulgă din rădăcinăˮ, aluzie la faptul că victime au căzut, alături de bărbați,  atât femeile, cât și copiii. Lider absolut în zona occidentală, Toussaint a hotărât unificarea întregii insule sub conducerea sa. Alături de nepotul său adoptiv, generalul Hyacinte Moïse, Louverture a izbutit să ocupe și estul, acolo unde a întâmpinat o slabă rezistență. Astfel, după ani de lupte, oamenii erau întorși la viețile simple și la muncă, așa cum nu văzuseră sub vechiul regim, căci de la o societate sclavagistă s-a făcut pasul către un stat militar.  Toussaint știa că semenii săi pot face față situației și că producția afectată în timpul revoltelor trebuia reluată, iar sub noul regim roadele nu întârziau să apară. Mai mult, lăsa cale liberă albilor ce doreau să revină în insulă, mizând pe reabilitarea agriculturii și pe faptul că aceștia pot deveni monedă de schimb în cazul în care Franța dorea să revendice colonia.
    În iulie 1801, a fost promulgată prima constituție, care stipula în primul său articol că întregul teritoriu al Saint-Domingue, peninsulei Samana și insulelor adiacente formează teritoriul unei singure colonii, parte a Imperiului Francez, dar subiect al unor legi speciale. Al treilea articol susținea că nu pot exista sclavi pe acest teritoriu, sclavia fiind abolită definitiv, iar toți oamenii se nasc, trăiesc și mor francezi și liberi. Conform aceluiași act, se garanta dreptul la practicarea oricărei meserii, indiferent de culoarea pielii, iar catolicismul devenea singurul cult practicat în spațiul public. Toussaint era numit guvernator pe viață, datorită contribuțiilor aduse coloniei în cele mai critice momente, cu dreptul de a-și numi succesorul.
    Cu toate acestea, disputele nu aveau să înceteze în acest punct. Generalul Charles Leclerc, cumnatul împăratului Napoleon, a fost desemnat să reinstaureze autoritatea franceză în colonie, inițial prin mijloace pașnice, fiindu-i oferită comanda asupra unui efectiv de 20000 de oameni. În decurs de trei ani (1801-1803) situația în insulă s-a modificat radical.
    (Va urma)

Mihail-George Panait

Categories: Cu fata la trecut

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments