Blog

Contururi interioare: Despre romanul Ferestre zidite, de Alexandru Vona (II)

Posted by Ghe Neguzzu on September 30, 2013 at 1:40 PM

Incipitul romanului fixează un univers atemporal şi aspaţial şi introduce cititorul în lumea personajului narator. Pe parcursul romanului vom observa că atemporalitatea devine una existenţială. Timpul aparţine singurătăţii şi se contorsionează pe trăiri apăsătoare. Există două timpuri: un timp al romanului şi cel din afara sa. „Eram trist, dar nu ca în toate zilele, mai precis, ca în fiecare început de zi, de tristeţea multiplă a ochilor întorşi de pe farmecul contururilor interioare (visez aproape întotdeauna), a creierului rupt din lanţul aventurilor de dincolo, aventuri în care toate nuanţele sunt semnificative – zâmbetul infim de pe obrazul fetei înseamnă că undeva în spatele meu s-a deschis o fereastră, se simte umbra norilor albi, respiraţia prăpăstiilor albastre şi vântul rătăcind printre ramurile graţios ondulate ale plopilor, astea toate, bineînţeles, numai din marginea ridicată puţin a buzei umede - de tristeţea sângelui ce-şi găseşte în vacanţa somnului prilej pentru călătorii din ce în ce mai savante şi o altă conştiinţă voluptoasă, a sângelui ce trebuie să alimenteze din clipa în care ne trezim membrele absurd agitate ce-l reduc la rolul lui umil de mesager orb al vieţii.” Realitatea în care cititorul este introdus este aceea a visului, metodă prin care naratorul se autoevaluează testându-şi conştiinţa cu cele mai dure adevăruri, având drept scop eliberarea de sub tirania necunoscutului.

Sintagma „ochii întorşi de pe farmecul conturelor interioare” redă orientarea în straturile adânci ale conştiinţei, aceiaşi ochi care reflectă oglinda sufletului sunt „întorşi” oarecum către persoana care îi posedă pentru a se analiza. În incipitul romanului se stabileşte diferenţa dintre vis şi realitate. Visul este echivalat cu „vacanţa somnului”, cu ruptura faţă de aventurile de dincolo. Tristeţea devine una universală, care lasă urme „pe plaja corpului” ca nişte „ochiuri de fluid amar”, și devine o prezenţă vie care dispare şi apare în funcţie de starea naratorului. Prezenţa altcuiva în cameră alungă singurătatea, implicit, tristeţea. „În alte zile, tristeţea aceasta mă părăseşte atât de iute încât femeia de serviciu care îmi aduce laptele n-o mai găseşte în odaie. Nu-şi dă seama că aceasta e cauza pentru care simt nevoia să-mi vorbească despre timpul de afară sau să-mi explice zgomotul nocturn de la birtul din colţ; eu însă ştiu că vorbele ei înseamnă că în mod neobişnuit tristeţea mea, care acţionează ascuns şi asupra ei, s-a risipit şi îi zâmbesc recunoscător pentru această bună veste.” Tristețea este asociată atât realităţii cât şi visului. Ambele lumi, atât de intersectate pe parcursul romanului, sunt analizate prin intermediul imaginilor vizuale sugestive. Pornind de la această interpretare, primul titlu al romanului, „Intersecţii”, ar putea fi interpretat astfel: o permanentă intersecţie a visului cu realitatea care aminteşte de fiecare dată că suntem nişte „mesageri orbi ai vieţii” cu „chip de lut”, nişte călători care ne lăsăm purtaţi de împrejurări.

În cazul personajului principal visul apare ca o intensă activitate psihică, cu precizarea că aceasta nu reprezintă o eliberare de „obstacolele naturii exterioare” ci, dimpotrivă, este o activitate redată de influenţa realităţii exterioare asupra celei interioare. Căutării i se succede aşteptarea, de unde şi asemănarea acestei opere cu un roman al aşteptării. Trecutul actualizat prin vis va adânci şi mai mult îndoielile. Se cere ca această rememorare a trecutului să se finalizeze printr-o împăcare cu sinele dar metoda eşuează pentru că trecutul şi tristeţea aceasta seculară devin o obsesie pe care o remarcăm chiar din primul rând al romanului.

Ceea ce reflectă de fapt romanul este lipsa comunicării iar cauza și soluția rămân necunoscute.

Romanul are un singur fir epic, simplu în aparenţă. Subiectul central îl constituie întâlnirea cu tânărul necunoscut şi cu femeia misterioasă, a căror relaţie este aceea de frate şi soră. Se îndrăgosteşte de această tânără şi, din acel moment, naratorul va intra în mediul familial al tinerei pentru a o cunoaşte mai bine. Va întâlni astfel o bătrână, a cărei prezenţă devine la fel de misterioasă în momentul în care este anunţat de vecinul său, croitorul, că, de fapt, pe această femeie o ştie moartă, pentru că s-a spânzurat de durere după moartea soţului său, bolnav de epilepsie.

Romanul abundă în detalii fizice. Oraşul este anost, leneş, plouă mai tot timpul iar ceaţa nu întârzie să apară.

Personajele nu au nume, nu sunt individualizate, iar descrierea lor se limitează doar la aspectul exterior. În roman există doar croitorul, frizerul, telefonistul, un camarad de armată, contabilul, necunoscutul, tânăra misterioasă, bătrâna. Gesturile lor sunt banale iar fiecare prezentare a lor este realizată în aşa fel încât să pară un strigăt interior, o poruncă interioară prin care se cere să se dezvăluie mai mult. „Îi vorbisem unei cunoştinţe despre modul straniu în care, de la o fereastră, o femeie tânără răspunsese la salutul unui bărbat, soţul probabil, de pe stradă. Îşi lipise o clipă palma de frunte, ca atunci când vrei să vezi dacă ai febră, şi apoi o depărtase cu o expresie de confuzie, de parcă o dată cu eliminarea posibilităţii unei halucinaţii, nimic nu mai era explicabil. Sunt gesturi care trebuie să fie urmate de ceva – nu se pot pierde în gol. Ca după aruncarea unei pietre într-un puţ, urmează iremediabil aşteptarea şi, oricât de târziu, răspunsul din adânc. Nu-mi găseam cuvintele să explic aprehensiunea abia simţită.” Importanţa pe care naratorul o acordă unor astfel de gesturi simple este inedită, iar suferinţa descoperirii inutilităţii acestora capătă proporţii. Ideea care se doreşte a fi subliniată este aceea că suntem obişnuiţi cu rutina zilnică şi orice gest care nu face parte din obişnuinţa noastră este depăşit repede. Exemplul îl întâlnim chiar în roman unde naratorul acceptă că realitatea exterioară este supusă unei convenţii, echivalând acest fapt cu uşurinţa identificării unui obiect în propria odaie – scaunul – deoarece ştie că locul lui este acolo, faţă de neputinţa recunoaşterii aceluiaşi obiect într-o odaie străină, fiindcă, admite acesta, de fapt nu văd nimic. Ceea ce rezultă de aici este faptul că această stare de întuneric este universală, ne aparţine tuturor. Detaşarea naratorului de această realitate se realizează prin vis unde apariţia cerului senin, în locul obscurităţii, îi oferă sentimentul dezlegării de aceasta. Observăm un detaliu important al fenomenului, întrucât această detaşare de exterior se realizează în mod conştient, iar visul are loc în starea de veghe şi este întotdeauna anunţat prin propoziţii precum „mă întind atunci pe pat, învins; tavanul se întunecă din ce în ce, apoi se ridică încet, luminându-se până când, subit, obscuritatea dispare, mă simt ca sub un cer senin” sau „mă întind pe pat şi jocul începe”. Activitatea din vis este asociată unei aventuri. Prin urmare, visul devine „un substitut al oricărui conţinut sentimental şi intelectual al asociaţiilor de idei.”

Tăcerea este fenomenul care domină romanul. Personajul-narator nu poate evada din ea şi nu i se poate opune. Tăcerea este duşmanul care nu întârzie să-i amintească acestuia de „întâmplările în aparenţă numai nesemnificative” cu care se întoarce de afară. Cu alte cuvinte, interiorul, microcosmosul se află în permanenţă sub presiunea macrocosmului prin tăcere. Visul este invadat de acest fenomen negativ încât naratorul „simte cum vâltoarea năruie deodată cărămizile şubrede ale conştiinţei.”

„Când întâlnesc un condiscipol nevăzut de mult, îl întreb dacă s-a însurat; dacă îmi răspunde afirmativ, îl întreb dacă are copii, cu ce se ocupă. Apoi se desfăşoară lista colegilor comuni, cu aceleaşi întrebări, ca în faţa unei autorităţi cu chestionare tipărite pe formulare. Nu cred să fiu prea distractiv. Oamenii se poartă cu mine ca automatele din gări. Nu fac nimic, nu se întâmplă nimic. Introduc o monedă, uneori primesc un răspuns precis şi prevăzut de mine, ca bomboanele cu miros de săpun, învelite în hârtie lipicioasă; alteori automatul pare stricat, mai introduc câte o monedă, şi încă una, tot nimic.Dacă suntem undeva în public, se întâmplă atunci uneori ceva extrem de neplăcut. Trece un necunoscut şi cu un cuvânt repezit, ca un pumn în automat, spre interlocutorul meu, face să curgă deodată prin gura de tablă toate bomboanele.” Ceea ce naratorul subliniază în acest fragment este lipsa de socializare. Romanul este înţesat de trimiteri indirecte spre trăsătura caracteristică a omului – obişnuinţa – din cauza căreia dialogul dintre două sau mai multe persoane nu se rezumă decât la informaţii banale, superficiale care nu au un conţinut important. De multe ori ne împotmolim în universul repetabilităţii şi ne complacem atât de mult în existenţa noastră încât uităm că există nou. După Ambrose Pierce, obişnuinţa este asociată cu cătuşe pentru cel liber. Cel mai îngrijorător lucru este acela al asumării acestei întemniţări. Suntem prizonierii propriului nostru ridicol, suntem vinovaţi de economie de cuvinte înţelepte, suntem automatele care, o dată alimentate, oferim informaţii superficiale, doar de dragul de a schimba o vorbă cu o persoană pe care nu am mai întâlnit-o de mult. „Gura de tablă” le aparţine acelora care preferă un lung drum spre nimic.

Superficialitatea nu se resimte doar în cadrul comunicării. Obrazul încărcat de pudră ieftină al unei mătuşi îndepărtate dă o notă de artificialitate tabloului.

Personajul-narator este un observator atent. Se simte inutil între doi deţinători ai rutinei. Dialogul aparent între narator şi un interlocutor ales la întâmplare, -proiecţii metamorfozate ale eului său - nu are un conţinut, cuprinde enunţuri scurte, interogaţii al căror răspuns pare a rămâne suspendat în timp. „«Te-ai gândit vreodată cum arată frizerii când pleacă seara acasă?» Cuvintele nu-mi traduceau bine gândul şi rămăsesem o clipă paralizat. «Nu frizerii, vreau să spun oricine.» «Cum adică?» Nu eram în stare să mă gândesc la ce să răspund, totuşi nu mă oprisem. «Nu înţelegi? Toţi oamenii care pot fi văzuţi făcând un lucru, fără îndoială puţin interesant, frizerii, telefoniştii, în sfârşit mulţi alţii. » Continuasem fără să mai pot stăvili fluxul cuvintelor. Vorbisem mult, din ce în ce mai încâlcit, ca în vis, când nu pot să strig la vederea monstrului; ar fi trebuit să mă opresc de mult, omul recăzuse în indiferenţă, începuse chiar să dea semne de nerăbdare, râcâia cu pantoful covorul uzat.”

Interogaţiile de mai sus au rolul de a reda ideea lipsei de conţinut datorată neputinţei de a materializa prin cuvânt gândul. Această suferinţă provocată de imposibilitatea exprimării îşi aşteaptă pedeapsa din partea eului său care îi atrage atenţia: „Ciudată povestea asta cu frizerul, dar nu înţeleg de ce eşti atât de curios, la urma urmei ce importanţă are, lasă-l în plata Domnului.” Ceea ce frapează este nevoia acută de autoanaliză care determină metamorfozarea eului în diverse personaje, de data aceasta, frizerul: „Eram curios să ştiu dacă frizerul plecase sau dacă mai era cu mine. Tăcusem, închizându-mă adânc în mine; obrazul omului din faţă îmi devenise din ce în ce mai străin. Până a mă întreba ce căuta la mine. (Această operaţie durase mult, se săvârşise pe îndelete, trăsătură cu trăsătură.) În sfârşit, tăcerea ajunsese până la el. Mişcările lui într-o parte şi într-alta stătea rezemat de spătarul scaunului, lăsându-şi mâinile să atingă podeaua – îmi spuneau că reuşisem; abia mai lupta cu somnul. Poate părea curios, dar uneori cred că pot provoca somnul când vreau, aproape cum deschid fereastra sau cum sting lumina. Am înţeles că puterea aceasta poate să scape de sub controlul meu.”

Fiecare proiecţie metamorfozată a sa este rezultatul transformării materialului psihic într-o formă de expresie care devine posibilă deoarece caracterul menţine permanent contactul cu realitatea. Cu alte cuvinte, suspendarea acestui contact ar echivala cu absenţa proiecţiilor activităţii psihice pentru că existenţa acestora se datorează contactului direct cu realitatea. „Ajung extenuat acasă. (...) Adorm ca un student care nu şi-a dat examenul fixat în ziua respectivă. Examenul amânat, întâmplarea pe care am fărâmiţat-o pe drum, pe care am măcinat-o între pietrele de moară ale nerăbdării şi timidităţii, îmi lasă un gust sălciu de neisprăvit; o umbră rece, ultimul reflex al tristeţii, îmi întunecă apoi călătoriile din somn.” Observăm cum realitatea îşi exercită influenţa asupra inconştientului naratorului prin vis, procesul concluzionându-se cu reflectarea, pe un fond obscur, a materialului psihic. Caracteristica generală a acestor proiecţii onirice este ambiguitatea, misterul. Interpretarea fiecărui fragment de vis ar fi posibilă dacă, în spatele lui, ar exista dorinţa de descifrare a acestora însă limbajul ramâne încifrat de la început până la sfârşit. Atmosfera care precedă visul este sinonimă cu tăcerea absolută, fenomen care induce caracterul într-o stare profundă de visare. „Când paşii ei nu se mai auziră pe trepte, avui impresia curioasă că eram foarte departe, rătăcit într-un fel de locuinţă lacustră, pe nişte piloţi nesfârşit de înalţi. Alergai la fereastră împins de un val de nelinişte bizară, de parcă în timpul nopţii furtuna ar fi putut mătura toate celelalte aşezări din jurul meu, lăsându-mă singur în mijlocul apelor. Strada urca liniştită în lungul casei şi îşi urma drumul în sus printre pomii rari şi gardurile cunoscute.” Visul abundă în simboluri. Locuinţa lacustră este temporară şi nesigură, fereastra este motivul fundamental pe care se construieşte romanul, iar furtuna, în structura de adâncime a operei, este un simbol semnificativ pentru universul creat. Acesta se apropie foarte mult de atmosfera dezolantă a liricii bacoviene. Universul-interior al personajului narator este răvăşit. Locuinţa lacustră din vis reflectă instabilitatea naratorului produsă de atmosfera care îndeamnă spre descompunerea spirituală şi materială. Acest fenomen îl înspăimântă, motiv pentru care se trezeşte repezindu-se la fereastră şi verificând dacă sentimentul de izolare şi singurătate din vis este aievea. Imaginarul tenebros specific visului contrastează cu atmosfera liniştită a realităţii exterioare vazută prin fereastră. Imaginile reflectate prin proiecţia onirică demonstrează că tocmai trăirile neclare, incertitudinile îl determină pe subiect să trăiască astfel de sentimente.

Naratorul atrage atenţia cititorului, pregătindu-l pentru jocul atemporal al acestuia început voluntar. Acest joc al pendulării între prezent şi trecut creează o falsă impresie a dinamismului. Tabloul este bogat în imagini vizuale, această exaltare estetică folosindu-se de superficial pentru a ascunde profunzimea. Evaluarea trecutului şi rememorarea acestuia nu conduce întotdeauna la progres. Privitul prin fereastră este limitat de ramele acesteia. Pentru a căpăta un sens al vieţii sale naratorul trebuie să-şi descopere propriul rol în desfăşurarea existenţei sale. Un motiv pentru neputinţa acestuia de a evolua l-ar putea constitui propriul său raţionalism. Absurditatea este un fenomen care apare din propria iniţiativă a personajului, deşi nu ştie unde se fabrică asociaţiile absurde. Această confruntare cu absurditatea este asociată cu aşa-zisul „vid existenţial”. Noţiunea de vid este asociată omului modern de Victor Frankl şi „a apărut în urma pierderii de către acesta a instinctelor şi pulsiunilor, pe de o parte, şi a normelor culturale tradiţionale, pe de altă parte.” Întâlnirile cu Kati se conturează tot în jurul vidului în care este dominat de sentimentul nostalgic al aşteptării. Pentru narator întâlnirea cu aceasta este echivalentă cu „inevitabilul gol” pe care-l resimte înainte. Kati nu este imprevizibilă, nu surprinde şi este reprezentativă pentru lipsa acută de comunicare pe care o resimte subiectul.

Detaliile dau un sentiment de apăsare, iar asemănarea dintre obiecte are drept consecinţă tulburarea jocurilor secrete ale naratorului. Nicio trăire nu este uitată sau evitată, niciun gest sau vorbă a personajelor nu întârzie să fie analizate. Această analiză trezeşte însă îndoială pentru că, din punct de vedere teoretic, munca aceasta asiduă trebuie să se finalizeze prin ceva. Pe lângă descoperirea inutilităţii gesturilor apare dorinţa ascunsă de a cunoaşte rezultatul intervenind aici aşteptarea şi implicit timpul descoperirilor.

Prin regimul nocturn naratorul îşi schimbă perspectiva şi reconstruieşte în fiecare zi un sens al existenţei în confruntarea cu dezorientarea provocată de realitatea exterioară deşi se aruncă de fiecare dată cu pasiune în apele noi. Plimbările nocturne îi relevă o altă imagine a oraşului care i se dezvăluie deodată „ca silueta imobilă a unui vecin dintr-o sală de concert”. Tabloul static conturează imaginea singurătăţii proiectată la rangul unei existenţe amprentată de tăcerea universală. Privirea caută prezenţa unor ferestre, a unor posibilităţi de evadare din spaţiul solitar.

Ceea ce remarcăm în mod deosebit este spiritul confesiv, motiv pentru care romanul este impregnat de sensul adânc al autenticităţii. „Cred că bucuriile cele mai simple ne sunt interzise de incapacitatea de a elibera, din când în când, mecanismele ce se uzează în slujba noastră. Se cuvine să-şi aibă şi ele ziua lor de vacanţă. Am câteodată (foarte rar) sentimentul că nu mai sunt eu, aşa cum o casă nu mai e ea când, stăpânii plecând, slugile ar ieşi din odăile lor şi s-ar agita după bunul lor plac prin saloane.” Kati nu iese din rutina obişnuită astfel că ceea ce urmează să întreprindă în fiecare zi este facil de anticipat de către narator. Adevărata iniţiere în aventura existenţială o constituie momentul când necunoscuta îşi face simţită prezenţa în gândurile naratorului. Îţi aminteşte de fata care trecuse într-o clipă pe lângă el tocmai când profesorul discuta despre frumuseţea reproducerii substituite. „...lumina obrazului ei forţase bariera negurii mute în care pluteam. Dincolo de această negură eram din nou infinit de sensibil şi o primisem cu toată fiinţa mea deodată; fusese în același timp o înviorare şi un fior.”

(Continuarea în numărul viitor)

Categories: D'ale literaturii

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments