Blog

O insula, doua destine. Partea a V-a: Independenta

Posted by Ghe Neguzzu on September 30, 2013 at 1:45 PM

Aminteam în numărul precedent despre campania generalului Charles Leclerc în colonia Saint-Domingue, menționând la final că situația avea să se modifice drastic în decurs de trei ani. Leclerc părăsea portul Brest în decembrie 1801, alături de un efectiv estimat la 40000 de oameni și sosea în Hispaniola circa trei luni mai târziu. Francezii au avut succes în debutul campaniei, ce a culminat mai apoi cu arestarea și deportarea lui Toussaint Louverture în Franța. Însă cu timpul, mii de francezi au căzut victime, în mare parte din pricina febrei galbene. Printre aceștia s-a numărat și Charles Leclerc. Campania europenilor urma să fie continuată de Donatien-Marie-Joseph de Rochambeau, cel care și-a condus trupele în ultima mare bătălie cu revoluționarii haitieni. La Vertières, în toamna lui 1803, insularii aflați sub comanda lui Jean-Jacques Dessalines și François Capois au obținut victoria decisivă, în consecință forțându-i pe adversari să părăsească țara. La finele lui 1803, francezii s-au retras din insulă cu efective diminuate considerabil.

Dessalines, eroul unei națiuni, proclama independența noului stat la 1 ianuarie 1804, la Gonaïves.


Jean-Jacques Dessalines

 

Amintește Jacques Nicolas

Léger în Haiti, Her History and Her Detractors că, pentru ca ultimul vestigiu al dominației franceze să fie îndepărtat, numele de Saint-

Domingue a fost schimbat, fiind adoptată vechea denumire a zonei occidentale, adică Haiti. Odată cu declararea independenței, Haiti se transforma într-o imensă tabără militară; numeroase puncte de interes au fost fortificate, pentru a le înlesni apărarea în cazul unei invazii franceze. Joan Dayan în Haiti, History, and the Gods scria că Dessalines îi îndemna pe conaționali să lupte până la moarte pentru patria lor, reamintind în același timp atrocitățile comise de europeni de-a lungul secolelor. Mai mult, Dessalines era de părere că reușita în fața francezilor a servit nu numai propria-i națiune, ci întreaga Americă: „Mi-am salvat țara. Am răzbunat America.ˮ Joan Dayan se întreabă însă: „pentru cine vorbește Dessalines?” Mai precis, cui se adresa acesta, atunci când în discursuri folosea atât limba franceză, cât și creola? Despre numeroși revoluționari s-a scris că nu cunoșteau franceza, din pricina educației precare; de regulă doar cei ce ocupau funcții de conducere și tratau direct cu europenii cunoșteau franceza. Despre Dessalines se spune că abia reușea să se semneze. În plus, mulatrul Boisrond-Tonnere, educat în Franța, este autorul versiunii finale a Actului de Independență de la 1804, citit (susțin unii) de către Dessalines. Cu toate acestea, unii istorici (fie ei haitieni sau străini) îi descriu pe revoluționari drept capabili să înțeleagă franceza. Nu se poate preciza cu exactitate când a apărut creola haitiană, cert este că abia după 1980 se poate vorbi despre o limbă scrisă. Lexicul este în mare parte de origine franceză, cu influențe nigero-congoleze. Creola haitiană (Kreyòl ayisyen) este o limbă apărută în urma contactelor repetate dintre francezi și diferitele popoare vest-africane stabilite în insulă, inițial servind ca mijloc de comunicare între sclavi și patroni.

Influența franceză poate fi sesizată și în alte sfere. Drapelul vertical bicolor haitian este inspirat de tricolorul francez. La 1803, pe drapelul insurgenților haitieni se regăseau culorile albastru și roșu. Conform Constituției de la 1805, drapelul haitian era alcătuit din negru și roșu. În 1806 se revine la forma albastru-roșu. După 1811, negru și roșu. În prezent, conform Constituției din 2012, culorile sunt dispuse pe verticală, cu albastru în partea superioară și roșu în partea inferioară. Roșu și albastru sunt culorile steagului parizian. Albul din drapelul francez este identificat în anumite surse cu monarhia. Mai mult, deviza „Libertate sau moarteˮ, folosită la 1803, era de asemenea inspirată din motto-ul revoluționar francez „Libertate, egalitate, fraternitateˮ. Actualmente, deviza Republicii Haiti este, conform Constituției, chiar „Libertate, egalitate, fraternitateˮ.

Franța a trecut de la Prima Republică la Primul Imperiu în mai 1804, iar Haiti a făcut același pas după doar câteva luni. De ce și-a asumat Dessalines aceeași funcție ca și Napoleon Bonaparte? Léger susține că în încercarea de a se desprinde de schema de organizare franceză, haitienii au căutat o nouă titulatură pentru liderul noului stat, căci până în acel moment lideri erau așa-numiții guvernatori, o funcție transmisă de la europeni. Și totuși, cum respinge Haiti modelul francez? Léger consideră că această nouă titulatură nu a adăugat nimic la puterea dictatorială a lui Dessalines, care a refuzat însă crearea unei clase nobiliare, căci trăsătura definitorie a noului stat era egalitatea între cetățeni.

Una dintre principalele prerogative ale lui Jean-Jacques Dessalines a fost așa-zisa îndepărtare a albilor din Haiti, percepuți ca „elementul străinˮ. În acest sens, la scurt timp după proclamarea independenței de stat a fost declanșat -ceea ce istoricii numesc „Masacrul de la 1804ˮ. Derulat din februarie până în 22 aprilie și purtat fără arme de foc, masacrul a fost catalogat drept un act de retribuție pentru politica impusă de europeni. Principalele ținte erau acum proprietarii de terenuri și soldații francezi. Phillipe Girard scrie în The Slaves Who Defeated Napoleon: Toussaint Louverture and the Haitian War of Independence, 1801-1804 că în data de 18 aprilie 1804, la sosirea lui Dessalines în Cap-Haïtien, haosul pusese stăpânire pe orașul-port: execuții pe străzi, percheziții, tentative de a părăsi țara (fie pe vasele negustorilor, fie traversarea graniței orientale) etc. Se menționează de asemenea că oamenii vremii estimau numărul victimelor la circa 3000, „probabil o exagerareˮ, de vreme ce doar 1700 de albi mai rămâseseră în oraș în urma retragerii franceze din 1803. Tot Girard menționează că atât femeile albe, cât și cele mulatre, au fost abuzate sexual, probabil ca „răsplată” pentru atitudinea din trecut a patronilor față de sclave. Dessalines a prezentat masacrul ca pe o formă de creare a națiunii, considerând că liniștea trebuia adusă prin vărsarea sângelui călăilor.


Ce rămânea în urma acestor acțiuni represive? Orașe prădate, proprietăți și bunuri confiscate, uniuni din interes. Dessalines a declarat că toți haitienii sunt „negriˮ, punând astfel semnul egal între cetățenie și culoare. În zilele noastre, un străin (indiferent de culoarea pielii) este numit „blanˮ. Însă același Dessalines a acordat cetățenie și polonezilor (despre care se spunea că nu cunoșteau limba localnicilor și rareori franceză) ori germanilor ce inițial s-au aflat de partea forțelor franceze, văduvelor proprietarilor, francezilor aleși, astfel încât uniformitatea rasială este doar un mit. Girard afirma: „Singura țară din lume condusă de sclavi emancipați era dovada vie că negrii nu se pot auto-guverna.ˮ

C.L.R. James scria în The Black Jacobins că Dessalines a fost încoronat în octombrie 1804, însă proprietarii albi au rămas neatinși, iar negrii, în ciuda faptului că erau incitați, nu i-au deranjat pe albi. „Pace vecinilor noștri. Ură eternă Franței. Acesta este strigătul nostru.ˮ

Pentru a revitaliza agricultura, Dessalines a restabilit sistemul plantațiilor. Numeroase terenuri au trecut în posesia statului, ceea ce a atras nemulțumirea foștilor

Port-au-Prince, în jurul anului 1800

 

proprietari. Alte terenuri au revenit patronilor de odinioară. Haitienii se vedeau obligați să muncească din nou pe plantații, deși aparent trăiau într-o țară liberă. Conflictele rasiale nu erau stăvilite nici în această perioadă, noi dispute iscându-se între mulatri și negri.

Însă sarcina noului guvern de a reorganiza țara era dificilă. În statul militar era nevoie de experți în administrație, de oameni iscusiți. Britanicii, prin guvernatorul Jamaicăi, s-au arătat interesați de o colaborare cu haitienii. În schimbul exclusivității drepturilor comerciale externe, britanicii se angajau să protejeze insula. Léger scrie că refuzul lui Dessalines a făcut ca la acea vreme să fie reînnoite relațiile comerciale cu Statele Unite.

Ca răspuns la decretul francezilor ce prevedea masacrarea haitienilor de peste 14 ani, Dessalines a declanșat în februarie 1805 un atac asupra zonei orientale, aflată la acea vreme sub administrarea generalului Ferraud. În martie, armata haitiană era în capitala Santo Domingo, susține Léger, care ar fi capitulat dacă nu ar fi apărut întăririle francezilor. Dessalines, de teama unui atac asupra coastei haitiene, a evacuat Santo Domingo.

Prin Constituția din mai 1805, sclavia era abolită definitiv în Haiti. Cu toate că a contribuit la organizarea noului stat, Dessalines era un personaj temperamental, obișnuit fiind ca ordinele să îi fie îndeplinite. Și aici Léger este de părere că abordarea liderului haitian nu era cu mult diferită față de despotismul francez. Precedenții guvernatori - ca de Blanchelande, Sonthonax, Gabriel d'Hédouville, Leclerc, Rochambeau - obișuiau să se sprijine pe forțele armate, astfel că nu sunt surprinzătoare deciziile lui Toussaint sau Dessalines de a implementa aceleași tactici.

Joan Dayan amintește că Dessalines a rămas fidel practicilor religioase comune haitienilor, cu alte cuvinte tradițiilor cu origini africane (Constituția de la 1805 garanta libertatea cultelor). Se spune însă că acesta nu ar fi urmat sfatul spiritelor, care îl preveniseră să nu meargă la Pont Larnage (acum Pont-Rouge).

Politica promovată i-a atras adversari lui Dessalines. Printre aceștia, Alexandre Pétion și Henri Cristophe. Dessalines impusese un regim drastic, un soi de militarism agrar. Societatea era împărțită între cei ce lucrau pământurile și cei ce se asigurau că pământurile sunt lucrate. Cu timpul, relațiile dintre împărat și așa-numiții săi locotenenți s-au răcit. Zvonul că cei din urmă urmau să fie arestați a contribuit la crearea unui conspirații. În aceste vremuri, în sudul țării se contura o mișcare a cărui plan era limitarea prerogativelor liderului și extinderea libertăților cetățenilor.

Dessalines a ieșit din capitala Marchand (departamentul Artibonite, nordul țării), hotărât să suprime revolta din sud. Încrezător în forțele proprii și fără să acorde atenție avertismentelor ce veneau din partea consilierilor, împăratul s-a îndreptat către sud. În apropiere de Port-au-Prince, la Pont-Rouge, a fost înconjurat din toate părțile și împușcat, deși a încercat să se apere. Léger l-a descris pe Dessalines ca pe „o victimă a obiceiurilor regretabile ale vremii și a libertății a cărei garant a fost.ˮ Ce ar trebui să înțelegem prin „obiceiurile regretabile ale vremiiˮ?

Declinul lui Dessalines pare abrupt, însă pentru a putea vorbi despre decădere trebuie să analizăm și apogeul. A existat în realitate un asemenea moment? Știm că Toussaint a fost acuzat atunci când a dezertat din armata spaniolă și a trecut de partea francezilor. Însă în aceeași situație s-a aflat și Dessalines. „I-am zis lui Dessalines să taie copacul, nu să-l smulgă din rădăcinăˮ - acestea erau cuvintele lui Toussaint cu referire la atitudinea aliatului său în vremea așa-numitei „campanii de pacificareˮ. La Crête-à-Pierrot, Dessalines a ținut piept ofensivei lui Leclerc. La scurt timp însă, încheie o alianță cu Leclerc, Pétion și Rigaud. Conștientizând planul europenilor de reinstaurare a sclaviei, Dessalines rupe alianța cu francezii. La fel a acționat și Pétion, un vechi rival al lui Toussaint. Însă atunci când Leclerc i-a cerut lui Dessalines să-l aresteze pe Toussaint, generalul francez s-a lovit de refuzul haitianului. La Vertières, Dessalines a luptat alături de rivalul Pétion. A reprezentat proclamarea independenței apogeul carierei lui Jean-Jacques Dessalines ori a fost acesta începutul sfârșitului?

După campania dominicană din 1805 și declinul lui Dessalines, Henri Cristophe s-a aflat în mijlocul luptei pentru putere cu Alexandre Pétion. Henri Cristophe împărtășea ideile defunctului împărat cu privire la prerogativele unui lider. Insurecția nu atinsese nordul țării, acolo unde Cristophe s-a retras de teama represaliilor ce puteau avea loc în sud, în fieful lui Pétion. În ochii săi, unica soluție de moment era menținerea unei discipline severe și a puterii absolute. În regiunile din sud și vest se dorea însă limitarea autorității liderului statului. În fruntea mișcării, Alexandre Pétion, fiul unui francez înstărit și al unei haitiene. Léger susține că acest personaj lua decizii după voia inimii, dorind să ofere poporului numeroase libertăți, crezând că oamenii pot prinde drag de muncă dacă vor fi împroprietăriți. Cristophe în schimb era un individ calculat, un adept al ideologiei lui Dessalines: o mână de fier este menită să îi țină în frâu pe oameni.

Din pricina disputei pentru putere, statul haitian a fost împărțit. În 1807 existau două diviziuni: Statul Haiti (în Nord), respectiv Republica Haiti (departamentele vestice și de sud). Abia în 1821 se reușea reunificarea țării, sub Jean Pierre Boyer, protejat și succesor al lui Pétion. Ca și predecesorii săi, Boyer a dorit să își extindă influența și în zona orientală, acolo unde Santo Domingo își proclamase independența față de Spania.

În mandatul lui Boyer a fost semnat tratatul de la 1825. Franța recunoștea independența statului insular în schimbul unei indemnizații de 150 de milioane de franci (redusă după 1838). Acesta a fost prețul suveranității haitienilor.

 

 

Categories: Cu fata la trecut

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments