Blog

Viata literara in comunism (I)

Posted by Ghe Neguzzu on November 17, 2013 at 4:25 AM

    Literatura permite formarea şi dezvoltarea esenţei culturale a fiinţei umane. Prin intermediul literaturii cititorul este purtat în toate domeniile posibile şi îndrumat în vederea formării sale intelectuale, a adaptării sale la timpurile contemporane. Literatura devine pentru fiecare perioadă din istorie o oglindă fidelă ce reflectă adevăratele valori, interese ale societăţii.
    Discutând despre tendinţa literaturii române în perioada comunistă, Eugen Negrici aprecia că sub presiunea forţei politice, nu putea să se ivească decât un peisaj bolnav, iar prezenţa neîntreruptă în viaţa literară a unei literaturi oficiale de uz propagandistic s-a transformat într-o povară constantă, cu efecte neaşteptate: „Ea a devenit un virus agresiv împotriva căruia literatura adevărata a fost nevoită să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replici şi să se apere în felul ei, bâjbâind după coridoarele libere”(i) . Într-o dezbatere despre literatura comunistă, criticul Alex. Ştefănescu afirma că: „literatura nu datorează nimic regimului comunist, ideologia marxist-leninistă nu a generat literatură, literatura s-a scris într-un raport de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de regimul comunist”(ii) .
    Perioada comunistă a însemnat un zid uriaş construit în calea dezvoltării culturii româneşti, proces favorizat de perioada interbelică. Singura perioadă în care s-a făcut simţită o relativă liberalizare la nivelul exprimării literare, s-a desfăşurat între 1964 şi 1971. Importante evenimente istorice precum moartea lui Stalin (1953), revoluţia maghiară (1956) şi retragerea trupelor sovietice (1958.) au permis crearea unui culoar favorabil pentru publicarea mai puţin restricţionată a unor romane precum Bietul Ioanide de G. Călinescu (1953), Toate pânzele sus! de Radu Tudoran (1954), Moromeţii de Marin Preda (1955), Străinul de Titus Popovici (1955), Groapa de Eugen Barbu (1957), Ion Sântu de I. M. Sadoveanu (1957), Un om între oameni de Camil Petrescu (1955-1958.).
    Lumea specifică a romanelor anilor ’50, ’60 şi ’70 conţine nuclee de anomalie, de curiozitate şi de specific irepetabile în istoria unei literaturi. O întreagă galerie de „figuri de ceară”, de copii şi adolescenţi, de muncitori şi intelectuali, de aristocraţi şi activişti de partid, de femei seducătoare sau hulite mişună în aceste romane. De asemenea, un întreg complex de valori: iubirea recunoscută şi acceptată sau iubirea subversivă şi condamnată, cariera si carieristul, cultura, trecutul şi istoria, morala, pudoarea, convenţiile şi prejudecăţile se pot desprinde din acest material literar (iii) .
    În legătură cu valoarea unor scrieri de dată recentă, pot formula observaţii critice, în afară de ideologii partidului, numai „oamenii muncii”, într-un cadru organizat şi numai atunci când partidul vrea să se folosească de autoritatea maselor pentru a-şi impune propriul punct de vedere asupra evoluţiei unui scriitor. La scurtă vreme după apariţia, în 1949, a nuvelei Ana Roşculeţ a lui Marin Preda, prima care se pronunţă (în regia discretă a ideologilor momentului) asupra nuvelei este o muncitoare de la Filatura Românească de Bumbac, Adela Pagu, care, într-un articol din revista  „Flacăra”declară că ea şi tovarăşele ei de muncă nu se recunosc în eroina lui Marin Preda: „Dacă autorul, în loc să aleagă ca eroină a cărţii o Ana Roşculeţ care avea atâtea slăbiciuni, ar fi ales una dintre muncitoarele noastre, ar fi fost de mai mult folos muncitoarelor din ţara întreagă”(iv) .
    Intervenţia muncitoarei declanşează (aparent, pentru că, în realitate, doar precedă;) o adevărată campanie de presă împotriva nuvelei lui Marin Preda, pe care partidul vrea să-l oblige să îşi reconsidere personajele în raport cu realitatea socialistă.
    Principalele reviste prin care se propagă aceste idei sunt „Flacăra” şi „Gazeta literară”.
    „Flacăra” se înfiinţează la 4 ianuarie 1948, ca „săptămânal de artă şi cultură al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti”. Este condusă (până la 28 iunie 1951, când publicarea ei se suspendă temporar) de ideologi comunişti intratabili ca Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Sergiu Fărcăşanu şi Petre Iosif. Primul număr al revistei „Gazeta literară”, „organ săptămânal al Uniunii Scriitorilor din RPR”, avându-l ca redactor-şef pe Zaharia Stancu, apare la 18 martie 1954. Din colegiul redacţional mai fac parte Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Eusebiu Camilar, Paul Georgescu, Alexandru Jar, Eugen Jebeleanu, George Macovescu (redactor-şef adjunct), Veronica Porumbacu (redactor-şef adjunct), Cicerone Theodorescu, Ion Vitner. Articolele de critică literară publicate în paginile revistei sunt de fapt articole de îndrumare marxist-leninistă a literaturii.  
    Din noua literatură, agreată de Partid, trebuia să reiasă că în timpul comunismului se trăieşte mult mai bine decât în toate perioadele istorice anterioare, că activiştii de partid şi susţinătorii lor sunt oameni frumoşi, responsabili, demni de încredere, în timp ce anticomuniştii arată dizgraţios şi au intenţii criminale (care justifică exterminarea lor) şi tot ce s-a realizat valoros de-a lungul istoriei n-a făcut decât să prefigureze, în forme naive, dar meritând să fie privite cu duioşie, comunismul. (v)
    Întrebaţi ce opere literare pregătesc pentru anii 1952 şi 1957, scriitorii „pe val” nu se dezic de la a promite lucrări valoroase în spiritul realismului socialist.(vi)
    Maria Banuş: „Actualmente urmăresc activitatea unor mari întreprinderi industriale din Capitală pentru a cunoaşte cât mai adânc problemele ce se nasc, pe măsura dezvoltării conştiinţei oamenilor”.
    Eugen Jebeleanu: „Voi lucra în 1957 un poem închinat Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie cu prilejul celei de-a 40-a aniversări”.
     Radu Boureanu: „Lucrez la un roman în care voi încerca să reflect lupta poporului nostru muncitor împotriva agenţilor imperialismului, împotriva spionajului titoist, a sabotorilor diversionişti”.
    Eusebiu Camilar: „În primul rând vine un roman al vieţii gospodăriilor colective, un fel de continuare a Temeliei, cu alţi eroi, alte locuri, şi alte întâmplări”.
     A. E. Baconsky: „Mă preocupă în special problema inginerilor proveniţi din rândurile tinerilor muncitori. Vreau să urmăresc transformarea lor pe toate planurile şi să realizez într-un poem o figură de tânăr inginer”.
    Singurul care încearcă să evite limba de lemn este Tudor Arghezi, dar şi el se exprimă neinspirat sau (poate) cifrat: „În 1957 trebuie să mă căznesc să scriu mai bine şi mai frumos, dacă bineînţeles apuc primăvara viitoare şi dacă am cerneală mai gustoasă; încolo nu ştiu exact ce să fac. Doresc cititorilor mei ani mulţi şi să se gândească bine la ce gândesc”.
     În „Gazeta literară”, chiar din primul ei număr pe 1959, datat 1 ianuarie, se inaugurează rubrica Scriu pentru 23 August.
    Nina Cassian: „nădăjduiesc că voi putea termina, în cinstea aniversării a 15 ani de la Eliberarea patriei noastre, amplul poem Spectacol în aer liber, închinat frumuseţii complexe a acestor ani. De asemenea, pe lângă o serie de proiecte mai puţin certe, voi încheia un ciclu de muzică şi versuri, compus împotriva ororilor războiului de cotropire şi spre slava unei păci creatoare”.
    A.E. Baconsky: „ În orice caz 23 August 1959 va fi pentru mine termenul ideal şi dacă aş reuşi să public cartea în cinstea acestei zile aş încerca sentimentul unei depline participări la marea sărbătoare a poporului nostru”.
    Mihai Gafiţa: „Ca lucrări mai de greutate consider că voi tipări anul acesta primul meu volum de critică consacrat în întregime realismului socialist şi alcătuit după o formulă pe care o cred oarecum diferită de a altor volume de acest fel apărute”.
    Dumitru Radu Popescu: „ În cinstea lui 23 August, intenţionez să scriu câteva schiţe cu tematică actuală şi câteva despre evenimentele petrecute acum cincisprezece ani”.
    Petru Dumitriu: „În cinstea lui 23 August 1959, mă voi strădui să duc la bun sfârşit publicarea primelor două volume din Biografiile contemporane. 23 August e o dată importantă şi încerc să tipăresc în cinstea ei o lucrare în care să dau tot ce pot mai bun”.
    Realismul socialist cerea creatorului să participe activ la transformarea realităţii, inspirând cititorilor săi optimismul revoluţionar şi insuflându-le nestrămutată încredere în victoria marilori idealuri ale umanităţii. Pentru ca aceste sarcini să fie îndeplinite erau necesare cunoaşterea profundă a vieţii de către scriitor, contactul său permanent cu oamenii muncii, devenind participant activ la lupta pentru putere absolută a ideologiei.
    Deși de-a lungul istoriei românilor au mai existat momente critice (vezi cele două războaie mondiale), regimul comunist câștigă detașat în ceea ce privește pedepsele exercitate asupra tinerilor scriitori ce au avut curajul de a spune „NU” regimului și de a nu se alia utopiei ideologice. Reprezintă o pată neagră în literatura noastră și totodată un moment de glorie, un exemplu demn de urmat prin care adevărații scriitori au știut să își urmeze chemarea și, cu riscul suferinței, să dea naștere unei literaturi unice.   
    Perioada comunistă a fost, din nefericire, o perioadă aridă pentru literatura română pentru că în această epocă ostilă din punct de vedere socio-istoric, au ieșit la suprafață mult prea puţine opere valoroase, fără ca autorii lor să fie aserviți regimului comunist.
    Au fost vremuri tragice pentru artiştii lucizi şi conştienţi de trădarea esteticului. Cenzura impunea preaslăvirea actelor conducătorului, aducerea în prim-plan a frumuseții și armoniei ce domnea în regimul comunist, a efectelor favorabile pe care ideologia le avea asupra oamenilor (în special asupra muncitorilor de rând). Pentru celelalte trei categorii: fidelii, duplicitarii şi conformiştii a fost mai uşor.
    În momentul în care a preluat complet puterea, comunismul a distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr de membri ai vechii clase politice. S-a impus o nouă cultură.
    În toată perioada comunistă, creaţia literară nu a fost niciodată complet liberă, libertatea de exprimare şi de creaţie fiind privite cele mai mari ameninţări la adresa acestui regim totalitar, dictatorial: „Scriitorii lucrau, stimulându-se într-un mod simulant, într-un regim de (auto)cenzură. Toate intenţiile actului artistic tindeau să o ia razna ori erau măcar substanţial deturnate: a autorului, a textului, a cititorului. Regimul politic era supra-autor: unul colectiv, anonim; deşi numele unor funcţionari editoriali (cu feţe multiple de oportunişti sau mai rare de disidenţi şi opozanţi) din acel sistem mai pot fi recunoscute. Aparatul regimului deţinea monopolul revizuirilor ideologice, cu nefaste urmări estetice”(vii) .

Note:
 (i) Eugen Negrici, Literatura română sub communism. Proza, Ed. Fundației PRO, București, 2003, p.14.
  (ii) Alex. Ştefănescu, Literatura Română în timpul comunismului, „România literară”, Nr. 21/2004, sursa http:./www.romlit.ro/
  (iii) Luminiţa Marcu, Faţă în faţă cu literatura scrisă în comunism, „Observatorul cultural”, Nr. 244, octombrie, 2004, sursa http:./www.observatorcultural.ro/
  (iv) Ibidem.
  (v) Alex. Ştefănescu, Literatura scrisă la comandă, „România literară”, Nr. 27/2005, sursa http:./www.romlit.ro/
  (vi) Ibidem.
  (vii) Marian Victor Buciu, Imposibila de-cenzurare, „România literară”, nr. 19, 2008, sursa http:./www.romlit.ro   

Alexandra Barbu

Categories: D'ale literaturii

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments