Blog

O insula, doua destine Ultima parte (a VI-a): Elemente creative si distructive

Posted by Ghe Neguzzu on November 20, 2013 at 8:35 AM

    122 de ani au trecut până când Haiti a reușit să plătească indemnizația stabilită inițial la 150 de milioane de franci și redusă ulterior la 90 de milioane. Insularii își câștigaseră libertatea prin luptă, însă s-au văzut nevoiți să cedeze presiunii francezilor pentru a curma efectele izolării față de restul lumii. Sosirea flotei franceze în apele teritoriale haitiene a marcat un moment de cotitură în istoria statului din Antile. În diferite puncte de pe insulă fuseseră ridicate fortificații pentru a face față unui asalt terestru, însă haitienii nu își puteau măsura forțele cu europenii pe ape. Francezii au susținut că vor recunoaște independența în schimbul plății indemnizației. Cu trecerea timpului datoriile au crescut treptat, comerțul a avut de suferit, producția internă a cunoscut fluctuații, iar lupta pentru putere a continuat într-un cadru dominat de instabilitate. Fără îndoială, disputele la nivel înalt au fost mai presus de bunăstarea țării.
    Un rol crucial în modelarea politico-economică a regiunii l-au jucat Statele Unite ale Americii, care au inițiat o serie de acțiuni în America Centrală după 1899, mai întâi în Cuba, ulterior în Nicaragua (1912), Haiti (1915) și Republica Dominicană (1916). În 1924, Horacio Vásquez, aliat al americanilor, câștiga alegerile prezidențiale din Republica Dominicană în dauna fostului ambasador la Washington, Francisco Peynado. Transferul de putere fusese pregătit din timp în Republica Dominicană, așa că, după 1924, eforturile au fost concentrate în Haiti, acolo unde în primii ani ai ocupației au avut loc numeroase conflicte între forțele americane și grupurile de insurgenți ce proveneau de regulă din nordul țării, așa-numiții cacos. Opinia publică nord-americană se arăta împotriva acțiunilor întreprinse în America Centrală și în Antile. Marea criză economică (1929-33) și campania costisitoare din Nicaragua au condus în cele din urmă și la evacuarea trupelor din Haiti. Deși criticată, ocupația americană a marcat aparent cea mai stabilă perioadă din punct de vedere politic. S-au succedat în acest răstimp doar trei președinți (dacă am exclude interimatul lui Louis Roy de la 1930): Philippe Dartiguenave (1915-22), Louis Borno (1922 - mai 1930) și Sténio Vincent (din noiembrie 1930), toți mulatri. Mandatul lui Borno a coincis cu dezvoltarea infrastructurii, agriculturii, sistemului medical și educațional, evident sub auspicii americane.
    În perioada ocupației este reluată și disputa dintre clase, cu elita care respingea practicile vest-africane și clasa de jos care îmbrățișa această viziune, precum și vechiul conflict de ordin rasial. Istoricul american Mary Renda amintește în Taking Haiti: Military Occupation and the Culture of US Imperialism, 1915-1940 că, cel mai probabil, printre militarii detașați în Haiti nu se aflau afro-americani și că aceștia proveneau din diverse colțuri ale țării. Autoarea face o observație deosebit de importantă: pentru cei originari din sudul Statelor Unite cetățenia era condiționată de culoarea pielii. Scrie Renda că în viziunea soldaților "a fi «american» însemna, implicit, a fi alb", însă atrage atenția că problema este una complexă, ținând cont de faptul că albii și negrii deopotrivă au populat aceleași regiuni din sudul SUA și că adeseori albii îi priveau pe negri drept "ai lor", așadar cu un oarecare paternalism. Această atitudine s-ar fi reflectat în Haiti, acolo unde unii soldați americani au exercitat acte de violență împotriva locuitorilor sub umbrela acestui concept. Odată cu o nouă generație, alte idei au luat naștere, albii justificând așadar noi acte de violență.
    Istoricul haitian Dantès Bellegarde sublinia că în vremea ocupației nu au fost protejate interesele haitienilor, iar politica externă americană era una agresivă și periclita echilibrul la nivel mondial. Bellegarde era un promotor al culturii și limbii franceze, al sistemului de educație francez și romano-catolicismului, considerând că liderii vremii erau neputincioși în fața americanilor.
    1930 marchează sfârșitul administrației Vásquez în Republica Dominicană și ascensiunea lui Rafael Trujillo; din acest moment se declanșează un proces de distanțare între cele două state ale Hispaniolei. Trujillo era exponentul unei politici anti-haitiene, ținte fiindu-i negrii de pe graniță și pe alocuri din interiorul Republicii Dominicane. "El Jefe" a abordat și o altă tactică: atragerea a cât mai mulți străini, europeni sau asiatici, ca răspuns la criza economică a anilor '30.
    Dictatura lui Trujillo în est s-a suprapus pentru scurt timp cu cea a lui François Duvalier din vest. Crescând în vremea ocupației, Duvalier a respins atât modelul american, cât și pe cel francez, abordând în schimb o apropiere de originile africane. François era fiul nelegitim al unui magistrat și al unei brutărese, însă a fost crescut în mare parte de o mătușă, căci Ulyssia, mama sa,  fusese închisă într-un spital de boli mintale. Când Ulyssia a decedat, François era încă un adolescent. Și-a finalizat studiile în medicină în 1934, după care a petrecut un an în Michigan (SUA),  acolo unde a urmat un curs de specializare în bolile specifice climatului tropical. Mai târziu a fost numit ministru al Sănătății și al Muncii, pentru ca în cele din urmă să își anunțe candidatura la președinție. Duvalier, adeptul teoriei "noirisme", a militat pentru îndepărtarea mulatrilor, pe care îi prezenta drept asupritori, din funcțiile de conducere. În acest demers a beneficiat de sprijinul comunității afro-haitiene aflată într-o continuă dispută cu elitele mulatre. Duvalier s-a folosit și de religie ca mijloc de acaparare a puterii absolute în stat. S-a autointitulat houngan, adică preot, considerând că are calități divine, că el este salvatorul patriei. Tot el a creat așa-numitul grup paramilitar Tonton Macoutes, care a depășit în timp popularitatea armatei. Acțiunile membrilor acestei miliții se confundă de multe ori cu activitățile întreprinse de mișcările de rezistență în vremea conflictului cu francezii. Cât despre istoricul medical al lui Duvalier, se cunoaște că era diabetic. Alex Von Tunzelmann susține că în 1959 acesta a suferit un atac de cord, consecință a unei supradoze de insulină. Odată ce și-a revenit, se spune că președintele a început să se comporte straniu, irațional, manifestând tendințe para
noice. Disputa cu Barbot Clément, liderul Tonton Macoutes, nu a făcut decât să evidențieze acest comportament. Crezând că Barbot î
Francois Duvalier
încearcă să-l îndepărteze de la
putere, Duvalier a ordonat arestarea și asasinarea "rivalului".
    În mijlocul disputei dintre SUA și Cuba din anii '60, Duvalier se declara împotriva comunismului. Pentru ca Haiti să nu devină un asemenea "centru de infecție", era necesară o infuzie de capital din partea "prietenilor" americani. Între Fidel Castro, noul lider cubanez, și Duvalier s-a iscat o rivalitate aprinsă ce a culminat cu ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două state. În același timp, Duvalier, cunoscut pentru politica sa anti-dominicană, s-a aflat în conflict și cu omologul său de la Santo Domingo, Juan Bosch. Elizabeth Abbott observă în Haiti: The Duvaliers And Their Legacy că sub regimul Duvalier s-a înregistrat un vizibil regres economic. O țară săracă s-a afundat și mai mult în această condiție, în ciuda faptului că la nivelul conducerii bunăstarea era la loc de cinste. Se consideră că ajutoarele financiare primite de Haiti în acele vremuri au ajuns în mare parte în conturile demnitarilor și nu acolo unde erau necesare.
    La moartea lui Duvalier senior puterea a încăput pe mâinile fiului acestuia, Jean-Claude. "Bébé Doc" a rezistat în funcție vreme de 15 ani, timp în care condițiile de trai au continuat să se înrăutățească. În ciuda eforturilor răzlețe de ameliorare a situației, Haiti s-a îndreptat treptat către o nouă revoltă generală. Între 1985-86 s-au înregistrat proteste în mare parte din țară, care, coroborate cu presiunea exercitată din străinătate (mai precis SUA), au condus la exilul lui Jean-Claude. În februarie '86, acesta pleca în Franța, cu sprijin american.
    Au existat în anii respectivi grupuri care au arătat susținere față de Jean-Claude Duvalier. Chiar ambasadorul american în Haiti, Ernest Preeg, nota în Haiti and the C.B.I.: A time of change and opportunity că Jean-Claude era un individ calm, blând, cu mult diferit de tatăl său, însă înconjurat de consilieri "brutali".
    Instabilitatea la nivel politic a influențat dramatic viețile cetățenilor, astfel încât între pătura conducătoare și oamenii de rând s-a creat o prăpastie. Lipsa de comunicare nu a făcut decât să accentueze această criză. Așa-numitele lovituri de stat, puciuri, revolte au fost generate, fără dubiu, de către lipsuri (fie ele materiale ori spirituale), însă nu trebuie trecută cu vederea nici permanenta luptă pentru putere. Am observat aceasta în vremea lui Toussaint și Dessalines, mai apoi la Henri Cristophe, Pétion și Jean Pierre Boyer, culminând cu familia Duvalier. Liderul statului, pe lângă beneficiile ce îi erau conferite prin funcție, își asuma într-o certă măsură riscuri. Oponenții erau în permanență în gardă, complotând și așteptând momentul propice pentru aplicarea loviturii de grație. Nu denotă acest fapt o lipsă de încredere la nivel înalt? Și atunci, cum poți guverna o țară când nu ai cu cine lucra în acest sens? Ori poate că se dorea atingerea unei asemenea stări de fapt, căci semănând discordie la nivelul conducerii, certe personaje puteau atrage simpatia populației. Într-o țară în care populația de culoare era majoritară, lui Duvalier nu i-a fost greu să profite de pe urma disputei seculare dintre mulatri și negri. De ce să ocupe funcții de conducere cei modelați după normele fostei metropole, când exista un promotor al panafricanismului, al întoarcerii la origini?

Factorii declinului
   
    Înaintea semnării înțelegerii de la 1825, puterile coloniale ale vremii au impus un embargo asupra noului stat, ceea ce a generat un vizibil declin economic. Situația Franței în zonă era delicată, în special după cedarea a ceea ce odinioară se numea Louisiana franceză către Statele Unite. Embargoul asupra statului haitian poate fi interpretat ca o consecință a vânzării teritoriilor din America de Nord. Blocada impusă în jurul acestei perioade avea să dea roade, astfel încât Franța a pus în mișcare al doilea plan: tratatul de indemnizație.
    Peste disputa cu Franța se suprapune ocupația americană (1915-34). În 1912 lua ființă HASCO (Haitian American Sugar Company). Intervenția de la 1915 este explicată prin periclitarea operațiunilor corporațiilor americane (HASCO printre ele) pe teritoriu haitian de către așa-numiții rebeli. Reintroducerea muncii forțate (corvée), motivată prin construirea unei infrastructuri capabile să atragă investitorii străini, a agitat spiritele. Era o lovitură dură pentru haitieni, mai ales că în anii lui Dessalines fusese interzisă cedarea pământurilor către străini. Acum, investitorii externi foloseau terenurile pentru diverse culturi, principalul obiectiv fiind exportul produselor. Așa se face că Haiti devine dependentă de ajutor extern pentru a ieși din impas.
    Un alt factor negativ este reprezentat de regimurile impuse din exterior. În anii '50, Cuba era condusă de Fulgencio Batista, care beneficia de sprijin economico-militar din partea americanilor. Imixtiunea acestora în regiune nu s-a limitat doar la Cuba. În Republica Dominicană l-au sprijinit pe Rafael Trujillo, iar în Haiti pe François Duvalier (abia după moartea lui Trujillo și exilul lui Fulgencio Batista). Cum Fidel Castro acaparase puterea în Cuba, Duvalier s-a transformat într-un oponent înverșunat al comunismului, iar americanii s-au folosit de acesta. 
    Așadar, cum interpretăm factorii ce au condus la prezenta situație în care se află Haiti? Poate că de multe ori trecem cu vederea natura umană; omul este supus tentațiilor și greșelilor. Lăcomia, invidia, disprețul și multe altele își găsesc loc în orice sistem. Haiti nu face excepție. A învinui strict comunitatea internațională pentru actuala situație este o viziune eronată. Dizolvarea coloniei franceze a condus la numeroase probleme ce au necesitat soluții de moment, care mai apoi au persistat și în cele din urmă s-au degradat. După retragerea francezilor, haitienii s-au văzut nevoiți să lucreze pământurile într-un stat, zic unii, militarizat. Așa arăta republica în primii săi ani. Diferențele dintre clasele sociale s-au multiplicat în timp. Corupția făcea parte din viața publică, iar drepturile oamenilor erau încălcate. Ca ultim efect, au luat naștere două lumi: cea a înstăriților și cea a defavorizaților.
    După 1950 s-a încercat o apropiere de origini prin intermediul panafricanismului. Rămâne notabilă vizita împăratului etiopian Haile Selassie din 1966, primit cu fast la Palatul Național din Port-au-Prince. A fost unica vizită a unui șef de stat în Haiti în acea perioadă.

Ce s-a întâmplat însă în Republica Dominicană și de ce statele Hispaniolei diferă atât de mult?

    După moartea lui Rafael Trujillo (1961) s-a făcut treptat trecerea la practicile democratice. Sub Joaquín Balaguer, republica urma să aibă două mari priorități: menținerea ordinii în plan politic și promovarea creșterii economice. În acest sens, Balaguer a pus accentul pe capitalul privat (intern și extern) și pe investiții masive. Discipol al lui Rafael Trujillo odinioară, Balaguer a izbutit la rându-i să prevină conflictele la nivel înalt, fiind un "colaborator de încredere" al forțelor armate.  Dominicanii se arătau interesați să participe la viața politică, fie din interes, fie bazându-se pe idealul democrației. Beneficiind de reorganizarea clasei politice (în special de noua linie a Partidului Revoluționar), precum și de o conjuctură favorabilă pe plan extern, Republica Dominicană a reușit să facă pasul către un sistem democratic, conform cu normele comunității internaționale. Și totuși, probabil că cel mai important factor în acest proces a fost capacitatea lui Balaguer de a se adapta și de a accepta posibilitatea înfrângerii în cursa electorală. Alegerile libere din 1978 l-au adus în funcție pe Antonio Guzmán, un apropiat al fostului lider Juan Bosch și membru al Partidului Revoluționar. Victoria lui Guzmán a marcat primul transfer de putere pe cale pașnică din istoria Republicii Dominicane. Reformele economice au continuat în mandatul său, punându-se accent pe revitalizarea agriculturii, stimularea comerțului extern, protejarea claselor mici și mijlocii, reorganizarea forțelor armate și polițienești, eliminarea corupției, etc. Către finele secolului, Republica Dominicană își îmbunătățise relațiile cu statele vecine și comunitatea internațională, punând capăt astfel unei îndelungi perioade de izolaționism.
    Deutsche Welle nota că Haiti și Republica Dominicană, deși împart aceeași insulă, se află la poluri opuse. Și, zic germanii, ar trebui să analizăm diferențele de ordin geografic dintre cele două state. Anne Allmeling scrie că larga ieșire la mare face ca Haiti să fie mai vulnerabilă în sezonul uraganelor, iar faptul că marile orașe sunt situate pe coastă conduce la inundații cu urmări dramatice. Revista TIME observa că relieful muntos și vânturile de nord-est limitează cantitățile de precipitații în Haiti, iar climatul semi-arid generează dificultăți în agricultură. Republica Dominicană, prin comparație, prezintă un relief diversificat, cu munți, văi largi, câmpii întinse și fertile. Dominican Today scria în 2006 că trei mari bazine hidrografice sunt responsabile cu irigarea a peste 90000 de hectare de teren, pe care sunt cultivate majoritatea produselor ce mai apoi pătrund pe piața dominicană, ori iau calea exportului.
    Dincolo de factorii menționati mai sus, diferențele dintre cele două state ale Hispaniolei le regăsim în istorie, și mai ales în cea recentă. Când în Haiti Duvalier conducea cu mână de fier, Republica Dominicană intra într-un proces de tranziție odată cu primul mandat al lui Joaquín Balaguer. În Socialismul. O analiză economică și sociologică, filosoful austriac Ludwig von Mises observa: "Lupta, în adevăratul înţeles originar al cuvântului, este antisocială. Ea face cooperarea, care este elementul de bază al relaţiei sociale, imposibilă între luptători, şi, unde cooperarea deja există, lupta o distruge. [...] Lupta de clasă, conflictele rasiale şi războaiele naţionale nu pot fi principiul constructiv. Nici un edificiu nu se va ridica vreodată pe o temelie a distrugerii şi a anihilării."

Categories: Cu fata la trecut

Post a Comment

Oops!

Oops, you forgot something.

Oops!

The words you entered did not match the given text. Please try again.

Already a member? Sign In

0 Comments